Eu nu mai sunt eu (2)

Eu nu mai sunt eu. Cea care eram pe vremea voastră. Am avut nevoie să mă redefinesc. În acest context nou. Am avut nevoie să/mi refac lumea. Fără voi. Să/mi refac timpul. Să învăţ să vă iubesc, fără să vă văd. Fără să vă aud. Fără să mai faceți parte din viața mea. Să învăţ să iubesc. O altă formă a voastră. Să accept. Să cred. Că existați într/o altă dimensiune. Să învăț să comunicăm. Fără să știu unde. Să vă caut. Nu mai aveți telefon. Cel puțin, eu când vă sun.. răspunde căsuța vocală. „Clientul apelat are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire.” Doar îngerii vă mai cunosc adresa.
Eram confuză. Iraţionalul bătea raţionalul. Într/un mod perfid. Raţionalul se predase iraţionalului. Fără să fi ripostat. Legile lui clare şi logice nu au valorat nimic. În faţa nemărginirii iraţionalului. E una din lecţiile pe care le/am învăţat. Constrânsă fiind. De plecarea voastră. Viața mi/a dat un examen dur. Nu l/am promovat. Eu. Cea de ATUNCI. Așa cred. Și viața m/a adus din nou. În fața unui alt examen. Foarte, foarte dificil. Pe care însă eu, cea de ACUM l/am promovat.

Astăzi ai fi împlinit 72. Vreau să/mi amintesc cu mare plăcere. Și cu zâmbetul pe buze. Ziua ta. Nu am loc și timp. Pentru lacrimi. Am acceptat că timpul nu poate rămâne. Pe loc. Am acceptat existența voastră. Sub o altă formă. Orice dependență, fie chiar și cea față de părinți, prefigurează boală. Vă las să vă odihniți. În pace. M/am eliberat. Și vă eliberez…

Eu nu mai sunt eu (1)

Fiecare viaţă e ca un roman. E împărţită în capitole. Unul se termină. Și altul începe. Dispar personaje, situaţii vechi şi apar altele noi. Cu unele personaje din viaţa noastră, nu ne mai întâlnim niciodată. Altele revin mai târziu. Peste săptămâni, luni , ani. Depinde de rolul pe care îl au de jucat în contextul existenţei noastre.
Între timp, ne redefinim. Ne refacem lumea, mediul în care trăim. Acceptăm noul, necunoscutul. Ne reformulăm timpul, ne remodelăm drumul, care nu e întotdeauna drept. Există porţiuni pe care trebuie să le ocoleşti din mers, altele pe care te împiedici şi cazi, dar te ridici şi continui. Peste altele treci în zbor sau prin apă înnotând. Alte porţiuni se transformă într/un labirint, prin care rătăceşti, uneori ani de/a rândul. Important este să înveţi să selectezi cu cine, cu ce şi cum mergi mai departe. Să te redescoperi pe tine. Să te re-cunoști. Să elimini din tine ceea ce ți/a creat probleme, obstacole în viață și să îți umpli golurile din tine cu lumină. Când am îînceput acest drum, am fost un om. Acum sunt alt om. Nu ştiu dacă oamenii se transformă într/adevăr în timp sau dacă la începutul fiecărei etape noi de viaţă, eşti înlocuit de fiecare data cu un alt “eu”. Nu ştiu dacă schimbarea fiecăruia dintre noi, se face doar prin transformare sau doar prin înlocuire sau prin ambele variante. Cred că depinde mult de amprenta pe care şi/a lăsat/o experienţa asupra noastră.
Dar viața este suma mai multor “eu” reprezentativi pentru fiecare etapă. Și acești „eu” nu sunt identici între ei. Deşi aparțin unei singure persoane. E la fel ca la şiragul de perle. Toate sunt perle, toate aparţin aceluiaşi şirag… şi totuşi fiecare e una, diferită de cealaltă.
Eu de/acum sunt alta decât eu de/atunci. Între eu de/acum şi eu de/atunci, au existat mai mulţi de „eu” .
Atunci, lacrimile mele erau flori. Din care/am împletit un leagăn şi/am vrut ca vântul să mă legene. Dar florile sunt firave şi când m/am aşezat, leagănul s/a rupt şi am căzut… şi m/am lovit.
Acum, lacrimile mele sunt stele. Ce/mi luminează mereu drumul, când e întunecat.
Eu, cea de/atunci, trăiam într/o lume. În care auzeam doar cântecul greierilor şi vedeam doar fluturi şi buburuze. Dar a venit iarna şi acestea au înghetat.
Eu, cea de/acum, am înţeles că există mulţi lupi. În jurul nostru. Și/am auzit cum noaptea cântă cucuveaua. Însă iarna nu/i goneşte pe lupi. Dimpotrivă. Îi face mai fioroşi. Îi uneşte în haită. Și/am fost constrânsă să învăț să/i recunosc. Să/i ocolesc. Pe lupi. Și în final să/i accept. Și să/i iubesc. Așa cum sunt.
Eu, cea de/atunci credeam că viața e un joc. Un fel de bal. Mascat. Credeam că știu sigur. Cine ce mască poartă și că e amuzant. Eu, cea dintre atunci și acum, am înțeles apoi, că am încurcat. Măști și replici… și am confundat. Personaje… și am fragmentat. Situații. Eu, cea de/acum, am tras cortina. Nu mă mai interesează. Cine, ce mască poartă. Sau în ce bal mascat joacă. Eu, cea de/acum, am înțeles că singurul spectacol în care trebuie să joc, este doar cel în care eu am rolul principal. Cel în care eu îmi aleg. Distribuția. Scenografia. Cel în care doar eu îmi formulez. Replicile.

Despre prietenie

Prietenii și cei apropiați sunt precum linia orizontului. Când crezi că te/ai apropiat sufletește de ei, se îndepărtează mai tare. Prietenia. O ficțiune considerată drept realitate. Până când iluzionistului nu/i mai reușeste numărul. Light designerul nu a calculat bine timpul. Nu a schimbat lumina la momentul stabilit. Până când am ales să înțeleg. Am fost doar spectator. Într/un joc de lumini și umbre. Legăturile de prietenie, înfiripează de fapt cea mai perfidă iluzie. Oricum sunt perfide prin natura lor. Iluziile. Dar iluziile despre care știm că sunt iluzii, nu dor așa mult. Precum cele care nu par a fi iluzii. (Sursa foto – Google)

Ist möglicherweise eine Nahaufnahme von Backsteinmauer

Insomnii de aprilie…

Insomnii cu mireasmă de aprilie. Plouă mărunt. De ieri dimineață. Miroase a praf umed, a pământ. Miroase a var. Și in suflet plouă. Cu gânduri. Însă gândurile nu au miros. Ele pot doar declanșa amintiri, doruri, trăiri, sentimente. Care la rândul lor, dau senzații. Fiecare picatură de ploaie are locul ei. Pe portativ. Încerc sa le solfegiez. În gând. Pe picături. La fel ca pe note. Dar partitura ploii e complicată. Prea multe note. Prea multe instrumente. Combinate cu prea multe gânduri. Ce pot fi prea diferit interpretate. Portativul ploii are mai mult de cinci linii. E diferit de teorie. Gândurile zboară si ele. Pe portativ. Precum păsările. Pe cablurile dintre stâlpi. Uneori rămân acolo. Se dizolvă. În ritmul ploii. Alteori se cuibăresc. Înapoi în sufletul meu. Plouă. Sunt obosită. E pustiu. Pe stradă. E frig. E întuneric. E haos. Printre gânduri. Printre rânduri. Lipsește cheia sol…

Ist möglicherweise ein Bild von Straße, Baum, Himmel und Straße

S/o căutăm! Uneori e nevoie de un nou început. Viaţa nu e ca un desen. Eternă şi imuabilă. E ca o melodie. Cu strofe şi refren. Cu portativ, pe care urci şi cobori. Când refrenul se repetă de prea multe ori, te plictiseşti. Oricât de frumos ar fi. Să căutăm un alt portativ…

Oameni speciali

Trec uneori prin viața noastră. Oameni speciali. A căror amintire, din anumite motive, tot speciale, rămâne. Într/un loc aparte al sufletului nostru. Îi iubim mult. Fără să ne influențeze. Timpul care a trecut. De când nu i/am mai întâlnit. Distanța la care s/ar afla. Îi iubim. Sunt speciali. Mult… Fără cuvinte. Fără explicații. Fără așteptări… și/atât. (Sursa foto – Google)

Între sfârșit și început

Timpul trece… Pierdem zile, săptămâni, luni… Din viața noastră. Nicio revenire. La viața de dinaninte. Dimpotrivă. Situația se înrăutățește pe zi ce trece. Am intrat  parcă pe un culoar întunecat, de unde nu se zărește nicio lumină, un culoar care nu a fost prevăzut cu nicio ieșire. Informațiile oficiale nu prevăd nimic bun, îți înăbușă orice suflu de speranță. Nu mai ai dreptul să visezi, nu mai ai dreptul să/ți faci planuri. Totul depinde de. Tristețea și frica continuă față de astfel de vremuri ne împing încet, dar sigur, către boală… psihică, fizică. Optimismul, speranța sunt consemnate a fi drept  inconștiență sau prostie.

Pentru mine este clar. Trebuie schimbat macazul. Nu va mai funcționa nimic, la fel ca până acum. Doar că în acest context, a vorbi despre un singur om, nu mai are importanță. Au trecut acele vremuri în care eu eram cel, la care mă raportam. Au venit vremuri în care vorbim despre noi.

Au venit vremuri în care noi suntem cei care trebuie să acționăm. Iar acțiunea noastră trebuie să aibă un plan pentru a ne atinge scopul: să fim sănătoși și să ne bucurăm de viața noastră. Acum suntem noi față în față cu el. Noi nu acționăm, el acționează. Noi încercăm doar să tratăm efectul, dar nu cauza. Acest virus, acest rău-făcător al planetei are un scop. Noi nu/i identificăm scopul. Nu ne gândim nicio clipă de ce, pentru ce ni l/a trimis destinul. Destinul planetei, nu al meu sau al tău. Acum nu mai există niciun eu și niciun tu. Acum existăm doar noi. Virusul s/a răspândit în câteva zile în toată lumea. Ne/a îngenunchiat pe toți aproape în acelați timp. Nu face diferențe între noi. Nu contează dacă suntem bogați sau săraci, deștepți sau proști, cuminți sau obraznici, curați sau murdari, sănătoși sau bolnavi, nu contează dacă locuim în Bangladesh sau în Statele Unite, dacă muncim ca medici, profesori sau dacă măturăm strada, dacă suntem regi sau cerșetori. Ne/a înlănțuit astfel încât, de fiecare dintre noi, depinde altcineva și de altcineva, altcineva. Ne/am transformat într/un tot unitar. Acum avem o lecție de învățat. Iar scopul acestei lecții este de a deveni mai buni, de a învăța să apreciem și valorile morale, nu numai banii, luxul, funcțiile.

Ne gândim deseori de ce acest virus se manifestă atât de diferit, de la cele mai simple forme până la cele mai complicate. Oamenii de știință din domeniul medicinei vor spune că virusul se manifestă în funcție de sistemul imunitar al fiecăruia dintre noi. Dincolo de medicină, eu aș spune că virusul se manifestă în funcție de ceea ce avem de învățat noi sau cei apropiați nouă, în funție de valorile noastre morale. Sufletește, spiritual, am decăzut vizibil. Am decăzut… și nu pentru că nu am merge la biserică în fiecare duminică, pentru că nu am face fapte bune în fiecare zi, ci pentru că așezăm valorile materiale mult mai presus decât cele spirituale. Pentru că nimic din ceea ce facem nu ne mai ajunge, nu ne mai mulțumește. Ne dorim ceva, obținem acel ceva, apoi uităm de el și deja ne dorim altceva. Permanent ne dorim să fim mai presus decât…  să obținem repede mulți bani, pe muncă puțină și atunci când avem acești bani, îi cheltuim pe tot felul de capricii. Din mândire, din capriciu în capriciu, am ajuns să distrugem planeta. Nu ne bucurăm de natură, de aer, de soare. Vrem să transformăm iarna în vară, noaptea în zi, femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, viitorul în prezent. Nu apreciem că putem spune „mâine”, ceea ce este extraordinar. Din mândrie, nu cedăm niciodată. Dimpotrivă, insistăm, dar nu cu scop constructiv. Din mândrie dorim să avem noi ultimul cuvânt, nu cel de lângă noi. Când ne dorim ceva cu ardoare devenim agresivi, nu ținem cont de cel de lângă noi, călcăm pe cadavre, cum se spune, pentru o dorință, deseori deșartă. Nu ne pasă decât de noi, de capriciile și de frustrările noastre. Mândria și invidia ne ucid, și la propriu și la figurat. Așa era și pe vremea Vechiului Testament. Nu am evoluat. Tot din goana după… „fum”, am uitat să ne petrecem timpul cu cei dragi, ne/am transformat prietenii și chiar din frați, în concurenți. Apreciem oamenii doar după mărci… după marca genții, a rochiei, a telefonului, a mașinii, după vilă, după locațiile în care își petrec concediul… Am uitat că sănătatea este adevărata bogăție. Am uitat să ne bucurăm de copiii noștri, de familia minunată pe care o avem. Am uitat să ne jucăm cu copilul nostru, considerându/l un inconvenient în calea reușitelor noastre profesionale, în calea carierei noastre. Facem copii pentru a „poza” în familia perfectă, dar imediat ce micuții vin pe lume, îi abandonăm cîte 8 sau 10 ore în creșe, grădinițe, școli particulare, cluburi, mall/uri, la doici, la bunici în cel mai fericit caz. Noi suntem prea ocupați să obținem bani, iar copiii ne exasperează. De aceea îi dăm să ni/i crească alții, în timp ce noi pierdem timpul căutându/ne în mall/uri rochiile și pantofii, pe măsura pretențiilor, răsfoind cataloage de modă, bârfind continuu la telefon, etalându/ne tolăniți pe o canapea dintr/o cafenea cu fițe, telefonul și ceasul la ultimul strigăt. Asta e felul nostru de a ne simți împliniți. Să avem haine , smartphon, vilă, să ne schimbăm periodic mașinile de lux… și asta într/un timp foarte scurt, fără să realizăm că de fapt suntem vânduți băncilor, suntem sclavii lor. Pentru aceste lucruri, ieftine în esența lor, ne/am lăsat familiile și am plecat să muncim sclavi în străinătate, ne/am înființat firme pentru care muncim de dimineața până noaptea, ne/am vândut multinaționalelor, uitând de noi ca oameni și ne/am abandonat copiii și părinții… pentru iluzia unei vieți de lux, luîndu/ne drept etalon familia Ewing din Dallas. Pentru aceste lucruri de lux, l/am trădat pe Dumnezeu. Am uitat să ne rugăm. Nu avem timp de rugăciuni, nu avem timp de Dumnezeu. Am înlocuit rugăciunile cu mesaje penibile pe FB : „Daca vrei să ți se împlinească o dorință, trimite această rugăciune sau această icoană la 15 persoane din lista ta”. Până aici ne/a adus lipsa de rațiune. Cu prietenii vorbim pe smartphon, pe FB, pe messenger. Înainte de pandemie, la fel. Eram prea comozi pentru a face o vizită. Sau suntem atât de vânduți băncilor, încât nu ne/am fi permis să mai cumpăram un buchet de flori sau o cutie cu bomboane, pentru un prieten apropiat, dar la care nu avem niciun interes. Ne/am obișnuit să facem cadouri de mii de roni, dar numai celor față de care avem obligații, sau față de care avem interes. Ne/am obișnuit să primim cadouri scumpe, buchete de flori ambalate ca la palat, nu mai apreciem un buchet simplu de flori dăruit din suflet. Te simți jignită dacă tu, o doamnă cu Porsche primesti de la cineva care te apreciază… un buchet de zambile sau de ghiocei… Până și bărbații, cei căsătoriți din interes, le oferă soțiilor lor buchete pompoase, bijuterii scumpe, ca să nu/i părăsească pentru alții, cu mai mulți bani. Iar doamnele își fotografiază apoi cadoul și îl postează pe FB, ca să vadă „prietenii” și să se învinețească de invidie, iar apoi să/și numere like/urile, multe dintre ele fiind de fapt date, din ipocrizie sau din interes.  

Cu toate acestea, continuăm să fim nemulțumiți… și ne plângem, și ne plângem, și ne plângem ore întregi la telefon și vrem altceva, altceva ce nu găsim, dar nici nu căutăm și apoi ne declarăm atei. Nu ne iubește Dumnezeu. Nu ne îndeplinește dorința, nu ne/a ajutat să avem mai mult decât alții. Dar sănătatea, viața, oare acestea nu valorează nimic? Nuuuu, acestea ni se cuvin din oficiu. Noi i/am făcut un test lui Dumnezeu și ca la orice test, există puncte date din oficiu. Noi nu vedem decât că în curtea altuia e mult mai frumos, și trăim în continuare cu impresia că altul are mai mult decât noi. Și dacă ar avea? De ce ne/ar deranja pe noi? Fiecare cu viața lui. Ar trebui să ne unim toate lucrurile frumoase pe care le are fiecare dintre noi și așa am putea înțelege cât de frumoase ar putea fi lumea și viața. Dar ne/am unit într/un întreg doar lucrurile urâte din noi.

Am uitat să citim cărți, furăm câte o informație din mers și o transmitem deformat, așa cum înțelegem noi „din mers”.și de aici comentarii întregi, păreri pro și contra. Timpul trece și noi tot pe loc stăm, ne plângem sau comentăm. Dacă persoana cu care discutăm, nu e de acord cu noi, ne certăm din orice nimic, ne amenințăm, devenim agresivi, sau alteori indolenți, o blocăm pe FB și pe WA și în loc să fim uniți, noi facem jocul dezbinării. Uităm să/l întrebăm pe celălalt ce/l doare sau cum se simte, sau cum poate fi ajutat. Reacționăm din mândrie. Izbim ușa și plecăm. Deschidem televizorul și ne uităm la showbizz. Sau la știri. Vedem cum politicienii, modelele din fruntea țării, a lumii, se ceartă, uneori chiar se bat sau se jignesc. Sau alegem să privim o emisiune de sport. Nu urmărim neapărat meciul, nu jocul pare să ne intereseze. E mai tentant să/i vezi pe oameni cum se bat uneori de la un meci de fotbal, de la echipa preferată sau comentăm cu deosebită plăcere cât de ușor fac bani fotbaliștii și ce noroc au avut ei în viață sau cât de mult i/a iubit Dumnezeu. Am uitat complet de emisiunile culturale, educative. Căutăm agresivitate, bârfă, scandal. Nu înțelegem că lucrul cel mai important din lume este viața și familia pe care o avem. Să fim fericiți, să ne fim de folos unii altora, să nu râvnim niciodată la ceea ce are altul! Fiecare dintre noi este unic. Fiecare dintre noi are ceva, ce altul nu are. Să descoperim minunea din noi și să uităm să ne intereseze ce are altul. Nici măcar actele de caritate nu mai sunt discret îndeplinite. Ne place să fim lăudați, filmați, admirați. Ne place să fim vedete, să primim like/uri. Am uitat complet că actul de caritate trebuie să fie unul discret. Am uitat complet de educație și de bun simț.

Ne/am retras în case, acum. Am fost constrânși de situație. Ne este dor de cei dragi, dar ne este frică să ne apropiem de ei. Ne este frică să ne apropiem chiar și de noi înșine. Poate această izolare ne va lumina să înțelegem cât de important este în viață să te bucuri, să/i îmbrățișezi pe cei pe care îi iubești, să mânânci împreună cu ei, să mergi când vrei unde vrei, cu cine vrei. Poate vom înțelege să ne trăim viața, fără să o impregnăm cu invidie față de alții, cu ambiții deșarte. Poate vom uita să stăm ore întregi pe smartphon/uri, poate vom uita într/o zi să ne etalăm viața pe FB, pentru că într/o zi, vom face lucruri cu adevărat de valoare. Poate atunci vom aprecia dorul, iubirea, timpul, lumea. Ne vom bucura de iarba pe care mergem, de florile pe care le mirosim, de clinchetul apei care curge, de zborul păsărilor, de lumina soarelui, de liniștea nopții, poate atunci ne vom bucura…  Până acum, am uitat să ne bucurăm și ne/am lăsat de bună voie pradă mândriei… Să dăm standardele ambițioase la o parte, să facem loc luminii din sufletul nostru, pentru că fiecare dintre noi are o lumină! Să nu o mai umplem cu întuneric! Să nu/i neîndretățim pe alții pentru ambițiile noastre! Nu spun că ambiția nu ar fi bună, dar folosită în scop constructiv, nu competițional. La fel și banii, atât timp cât nu reprezintă o problemă obsedantă, atât timp cât sunt obținuți în mod cinstit și nu din munca sau din buzunarul altuia. Să ne depășim pe noi înșine, nu pe cei de lângă noi! E un mesaj pe care trebuie să/l percepem cât mai repede. Astfel, ne vom ridica standardele morale și vom reuși să învingem împreună răul din viața noastră, de pe planeta noastră. Am scris textul la persoana I, plural. Nu eu sunt în prim- plan. Nici tu, ci noi și/atât.

Timpul trece… Au trecut zile, săptămâni, luni… Din viața noastră. Nicio revenire. La viața de dinaninte. Dar un nou început pare să se zărească pe zi ce trece. Am mers  parcă pe un culoar întunecat unde nu se zărea nicio lumină, un culoar care aparent, nu fusese prevăzut cu nicio ieșire. Dar ne/am înșelat. Undeva în depăpărtare se vede o lumină și se conturează o ușă. Începem din nou să visăm, să ne facem planuri. Totul depinde de noi. Tristețea și frica încep să se diminueze. Își fac loc optimismul și speranța. Începem să ne dezmorțim, să ne descătușăm, să ne transformăm. Încep vremuri noi, pe planeta noastră. 

Deznodământul unei iluzii…

Trenul s/a oprit într/un oraş mic, întunecat şi rece. Mă privesc în oglinda spartă a timpului.  În acelaşi loc mă oprisem şi cu câţiva ani în urmă, în acelaşi orăşel. Doar că pe atunci era mare, luminos şi cald. Acelaşi orăşel devenise pentru mine punctul de intersecţie dintre cer şi pământ… iar acum a rămas doar o groapă de iluzii pe care mă chinui să o acopăr şi să înăbuş acele iluzii. Am mai încercat cândva să le ucid, să le tai în bucăţi, dar iluziile sunt ca râmele… le tai în bucăţi şi în loc să piară, se înmulţesc. Pe vremuri alergam fericită din aceeaşi gară, poate din acelaşi tren, spre ceea ce eu numeam fericire, iar acest orăşel însorit şi strălucitor mă primea cu braţele deschise şi îmi întindea punţi ca să ajung mai repede spre tărâmul meu preferat. Dar acum respiraţia greoaie şi puternică a acestui loc cenuşiu şi prăfuit, mă izbeşte de toate marginile sale, iar loviturile pe care le primesc, mă dor, mă ard, mă sufocă şi îmi şifonează amintirile şi mi le stropesc cu noroi. Un orăşel ale cărui peisaje minţeau frumos mi/a rătăcit căile şi le/a inundat cu iluzii, mi/a golit sufletul prin care trece acum doar trenul deşertăciunii. Nu numai oamenii se schimbă, ci şi locurile, nu numai oamenii se întristează, ci şi locurile, nu numai oamenii trăiesc din iluzii, ci şi locurile… Dacă sunt inundate cu iluzii, locurile se transformă în labirinturi ale căror căi se suprapun şi se întretaie şi deseori, dacă mâna destinului nu ne împinge mai departe, rămânem blocaţi în intersecţii sau mergem în direcţii greşite. Timpul nu vindecă rănile, aşa cum se spune, ci le ascunde sau poate cel mult le deformează. Dar mai sigur le acoperă iar ele zvâcnesc, la fel cum zvâcneşte nervul unei măsele sub o plombă. Căutam comoara pe fundul labirintului inundat de deşertăciune şi crezusem că am găsit/o. Însă oricât de scump şi de preţios ar fi un metal sau o piatră, este doar un obiect, iar obiectele… toate au un preţ şi pot fi imitate. Comoara mea era din păcate doar o imitaţie. Nu era una veritabilă, deci… nu era comoară. O găsisem în adâncul unei mări tulburi şi murdare. Destinul mă înşelase cu o copie. Originalul ajunsese deja la destinatar. Falsitatea fusese confirmată. Am plâns atât de mult încât mi/am scăldat „comoara” în marea sărată a lacrimilor din ochii mei… şi nu a rezistat. Metalul a ruginit iar pietrele s/au înnegrit. Credeam că ţin în braţe stelele de pe cer, aşa îmi percepeam comoara. Dar nu erau de fapt decât nişte steluţe de gheaţă care s/au topit la prima rază de căldură din sufletul meu. Am vrut să mă completez, dar m/am destrămat, am vrut să mă împlinesc, dar mi/am golit sufletul, am vrut să respir, dar m/am sufocat, am vrut să zbor, dar m/am încătuşat…

Oostende

Printre iluzii

Nu numai oamenii se schimbă, ci şi locurile, nu numai oamenii se întristează, ci şi locurile, nu numai oamenii trăiesc din iluzii, ci şi locurile… Am mai încercat cândva să le ucid. Pe iluzii. Dar iluziile sunt ca râmele… Le tai în bucăţi şi în loc să piară, se înmulţesc. Dacă sunt inundate cu iluzii, locurile se transformă în labirinturi ale căror căi se suprapun şi se întretaie. Deseori, dacă mâna destinului nu ne împinge mai departe, rămânem blocaţi în intersecţii sau mergem în direcţii greşite. Timpul nu vindecă rănile, aşa cum se spune, ci le ascunde. Sau poate cel mult le deformează. Dar mai sigur le acoperă. Iar ele zvâcnesc. La fel cum zvâcneşte nervul unei măsele sub o plombă. Nu orice comoară e veritabilă. Există imitații. Provenite din mări tulburi și murdare. Destinul înșeală cu multe copii. Originalul a ajuns deja la destinatar. Falsitatea se confirmă. Dar deseori evităm să o percepem. Când scalzi imitațiile în marea sărată a lacrimilor, metalul din care sunt confecționate, ruginește. Pietrele se înnegresc. Credeai că ții în brațe stelele de pe cer. Dar erau doar niște steluțe de gheață. S/au topit la prima rază de căldură sufletească. Și atunci, deși ai fi vrut să te completezi, te destrami. Deși ai fi vrut să te împlinești, ți se golește sufletul. Deși ai fi vrut să respiri, te sufoci. Deși ai fi vrut să zbori, te încătușezi.

Presimțirea lui Raskolnikov

Incredibil, cât de actuală poate fi societatea descrisă în romanul lui Dostoievski, apărut în 1866… Incredibil cât de corect a prevăzut Raskolnikov vremurile care urmau să vină după mai bine de 150 de ani… De obicei avem presimțiri, dar personale, iar acestea se adeveresc imediat, sau în câțiva ani. Dar Dostoievski a avut o presimțire nobilă, despre omenire, care urma să se adeverească tocmai acum, după zeci și zeci și zeci de ani…

„Raskolnikov zăcu în spital pînă la sfîrşitul postului şi Săptămâna luminată. Aproape întremat, îşi aminti de visurile lui pe când zăcuse cu febră măre şi în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osîndită să căda victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de câţiva aleşi. Apăruseră nişte trichine noi, nişte vietăţi microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau, de fapt, nişte spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi/şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s/au considerat atât de inteligenţi şi atât de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n/au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau prada nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi şe chinuia, uitîndu/se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plîngea şi/şi frîngea mîinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine şă condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într/o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfârtecau şi se mâncau între ei. În oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele şi nu puteau să cadă la o înţelegere între ei; agricultura era părăsită. Ici-colo, oamenii se adunau grămadă, se învoiau să întreprindă o acţiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea îşi uitau făgăduielile şi începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce propuseră, şe învinuiau reciproc, şe băteau, şe omorau. Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât cîţiva oameni curați la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, să reînnoiască viaţa, să purifice pămîntul; dar nimeni nu/i lua în seamă nicăieri pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul.” (Dostoievski – „Crimă și pedeapsă”)

See the source image

Cuvinte de pelerinaj

Nici pelerinajul, nici Sfânta Parascheva, nici preoții, nici restricțiile , nici forțele de ordine, nici măcar COVID-19, nu reprezintă adevărata problemă a situației de la Catedrala Mitropolitană din Iași. Lipsa de educație este motivul pentru care oamenii nu se mai înțeleg și nu se mai respectă. Iubirea față de oameni, nici nu mai intră în discuție. Am citit ieri un articol atât de urât despre racla cu sfintele moaște și despre cei care își doresc să se roage, încât am simțit că îmi vine rău… până și unui ateu i s/ar fi făcut scârbă de ceea ce scria, bineînțeles vorbesc de un ateu educat și cult. Să respectăm deciziile și opiniile fiecăruia dintre noi și să nu aruncăm cu cuvinte jignitoare nici către cei care susțin pelerinajul, nici către cei care nu/l susțin. Să respectăm deciziile celor care vin să se roage la raclă, pentru că mulți dintre ei, vin cu necazuri foarte mari, vin din disperare iar Sfânta Parascheva este ultima lor speranță. Nu are nimeni dreptul de a/i numi „proști” sau „oi”. Cei care îi judecă, mai bine i/ar mulțumi lui Dumnezeu sau … destinului pentru că nu au avut parte de necazuri atât de mari, care să/i aducă plângând în hohote la racla cu sfintele moaște. Disperarea te poate face să crezi dincolo de rațional. Dacă nu/i respectăm pe ei, ca oameni îndurerați, cel puțin să le respectăm durerea. În același timp să/i înțelegem și pe atei. Mulți au ales acest drum din dezamăgire sau neîmplinire. Au avut așteptări mult prea mari într/un context nefavorabil și la eșec au abandonat. Să/i respectăm și pe cei care se comportă ca Toma necredinciosul. E dreptul lor. Să/i înțelegem pe cei care nu se tem de COVID-19, să/i admirăm pentru puterea lor, de a crede în bine, dar să/i înțelegem și pe cei care se tem și să respectăm restricțiile. Nu este nimic de comentat sau de demonstrat, indiferent în ce tabără am fi. Dar nu înțeleg de ce aruncă cu „noroi” unii în alții, de ce se jignesc, de ce nu au putere să accepte și să respecte deciziile celorlalți. Să nu uităm că nimeni nu e complet bun și nimeni nu e complet rău. Toți suntem creaturi ale lui Dumnezeu și fiecare dintre noi are o contribuție la felul de a se comporta al celui de lângă noi. Nimeni nu e complet vinovat și nimeni nu e complet nevinovat de ceva. Pelerinajul a fost anulat și datorită nerespectării restricțiilor și a inconștienței oamenilor, fie ei credicioși sau nu. Educația le/ar fi putut rezolva pe toate! Însă și împărțirea oamenilor în credincioși și necredincioși este fictivă, pentru că în fapt… suntem cu toții „o apă și/un pământ”, fie că ne place sau nu. Îi permitem mândriei să ne conducă, ambiției să ne manipuleze, fricii să ne domine, în timp ce în situații limită zdrobim smerenia cu pumnii și cu bocancii. Numai Dumnezeu îi știe pe cei care se diferențiază cu adevărat de mulțime. „Fraților, să nu vă temeți de păcatul oamenilor, iubiți/l pe om și în păcatul lui, pentru că această iubire se aseamănă cu iubirea lui Dumnezeu și este o formă de iubire superioară acelor care trăiesc pe pământ. Iubiți toată creația lui Dumnezeu […] Și abia atunci veți ajunge să iubiți toată lumea, ca pe un tot unitar, cu o dragoste universală.”(F. Dostoievski)

Versiune nouă

Dacă mă îndepărtez sau rup definitiv legătura cu anumiţi oameni fără o explicaţie, nu/mi transmit prin acest gest, ura sau antipatia față de persoanele respective. Nu trăiesc cu resentimente față de cineva. E doar o transformare a trecutului în prezentul „actual”, într/un prezent al momentului, din care acești oameni nu mai fac parte. E ca un serial care își încheie prima parte cu o distribuție și cu o anumită muzică pe coloana sonoră iar partea următoare a serialului începe cu o nouă distribuție. Nu este complet schimbată, doar că apar personaje noi, acțiuni care se desfășoară în locuri noi. Dispare cu totul o parte din ceea ce a fost. Pe coloana sonoră a serialului este acum o altă melodie, aleasă după dispoziția sufletească pe care o avem în această parte a vieții. Pare a fi un alt film. Nu continuăm întotdeauna în viață cu toți cei pe care i/am iubit sau de care am fost apropiați și cu care am pornit cândva pe un drum. Poate revin cei cu care ne/am ciocnit cândva în vreo intersecție de vieți. Valurile timpului ne aduc lucruri, situații, oameni noi în viață sau ne readuc din trecut doar ceea ce selectează. Nici noi nu mai facem parte din universul tuturor celor pe care i/am cunoscut, i/am iubit sau cu care avem anumite legături de rudenie, legături sentimentale, interese… (Sursa foto: WordPresss. Desene. Mădălina Ciucu)

De arhivat…

Nu putem pretinde că trăim în prezent, alimentându/ne cu sentimente din trecut, pe care mai vrem să le proiectăm și în viitor. Sentimentele din trecut nu mai există. S/au descompus. Sau în cel mai bun caz, s/au amortizat și au devenit imune pe fondul prezentului. Nu mai sunt active. Imaginația ne lasă impresia că ele ar mai vibra. Dar imaginația încearcă de fapt să fenteze prezentul, atât timp cât îi permitem. Noi am intrat deja într/o nouă etapă a vieții, rezonăm cu o altă dimensiune. Restul rămâne la arhivă. (Sursă foto: FB Photographize)

E nevoie de o schimbare de atitudine

Astăzi am îndrăznit să „sfidez” COVIDUL și să ies la plimbare. De obicei nu ies din casă decât dacă am de făcut ceva bine stabilit. Dar în această dimineață, am „colindat” singură pe străzi mai bine de o oră. Chiar dacă la noi în oraș masca este obligatorie, am văzut că foarte puțini oameni o mai poartă. Tot astăzi, am fost surprinsă de o modă nouă, de/a purta mască: pe cot. Mie vara, cotul nu/mi inspiră încredere. Cu cotul te sprijini fără să/ți dai seama, pe o bară murdară, pe o bancă nespălată, împingi o ușă de la bloc, dacă ai ambele mâini ocupate cu sacoșe, deci cotul nu este curat, nu e demn de încredere pentru a/l acoperi cu masca de unică folosință pe care apoi o așezi corect pe față. Vara, coatele se spală întotdeauna odată cu mâinile, când vii de/afară. Din păcate am văzut mai multe persoane cu masca în cot. Dar liniștea mea la plimbare nu a fost deranjată de masca în cot a cuiva, ci pur și simplu de zgomotul insuportabil al sirenelor de la ambulanțe, de la Pompieri, de la Poliție. Nu înțeleg de ce. Nu comentez COVITUL, nu sunt doctor, nu vreau să povestesc ce/au povestit alții. Dar nu sunt de acord cu această atitudine pe care ne/o impun… să zicem autoritățile.
De ce, ca și cetățean al acestui oraș, sunt permanent speriată, sunt permanent agresată cu știri și cu mesaje de groază, de ce nu am parte de liniștea de care vreau să mă bucur. Am înțeles de la știri …și după cum ne prezintă și statisticile, situația este gravă. Am înțeles, nu comentez, nu judec, nu râd, nu interpretez. Dar pe lângă faptul că situația este atât de gravă, de ce noi, cetățenii suntem speriați, de ce suntem „hrăniți” numai cu știri și cu mesaje apocaliptice?
Trăim deja cu drama existenței acestui virus și a consecințelor lui. Trăim deja fără medici, fără spitale, cu teama de a nu ne îmbolnăvi, fie de COVID-19, fie de orice altceva. De ce trebuie să mai trăim și cu amenințări, cu sperieturi, cu agresiuni? Oamenii trebuie liniștiți, calmați, încurajați, susținuți și nicidecum amenințați zilnic cu moartea.
Tu, doctor, jurnalist, politician sau ce/ai fi, de ce ne ameninți cu moartea, pe noi, cetățenii? De ce nu ne lași să ne bucurăm de viață, de ce nu încerci să găsești soluții, de ce nu transmiți mesajele cu calm, pentru a nu agita oamenii?
Deschid FB/ul văd știri macabre despre COVID-19, deschid televizorul, aud știri macabre despre COVID -19, merg în supermarket/uri, aud numai mesaje macabre cu COVID-19. Nici măcar aici nu sunt scutită de acest cuvânt. Mesaje de genul „Nu atingeți marfa”, „Nu stați alături de alți cumpărători”, „Igienizați/vă permanent mâinile”, „Plătiți cât se poate de mult cu cardul”, „Nu petreceți prea mult timp în magazin”, „Poartă mască! Îți poate salva viața”…Apoi zgomotul sirenelor… Cum se traduce acest „Îți poate salva viața”? Mesajul ne transmite că masca nu/ți garantează că îți salvează viața, ci doar că o poate salva. Nimic nu este sigur. Sunt pe un câmp de luptă și dacă nu mă nimerește glonțul, nu/mi pierd viața. Așa percep eu mesajul de mai sus.
Nu știu cum suportă alții, dar eu mi/am pierdut răbdarea. Mă simt permanent amenințată, mă simt agresată verbal, simt că se dorește parcă traumatizarea, terorizarea noastră.
Lăsați/ne să ne trăim viața. Am conștientizat pericolele, respectăm restricțiile, dar încetați cu amenințările, încetați cu statisticile, încetați cu promovarea cazurilor extreme! Oficial, marii specialiști nu au declarat nimic concret despre acest virus, nici măcar acum, după 6 luni. Atunci cei care amenință, în baza a ce amenință? În baza imaginației? Ne întristăm și credem că sunt cazuri grave, dar tema unui ziarist nu se rezumă doar la prezentarea agendei medicale. Încercați să vedeți situația și din alte unghiuri. Încercați să vedeți și aspectele frumoase ale vieții. Ne/ar ajuta mult mai mult, decât amenințările! (Sursa foto:google)

52788307_1706860252748579_3036998459065368576_n

E stare de alertă sau e modă…

Astăzi s-a înregistrat la noi în ţară un număr de 1309 cazuri de noi îmbolnăviri COVID-19. Suntem obligaţi să purtăm măşti. Astfel, spun specialiştii, se reduce numărul îmbolnăvirilor. Avem 5 zile de când purtăm măşti şi în ciuda acestui fapt, numărul îmbolnăvirilor creşte în continuare.
Am ieşit pe stradă şi am fost atentă la oameni. Aproape toţi poartă mască. M-am uitat la măşti. Foarte puţine măşti medicale. Majoritatea erau doar accesorii de modă. Eu nu înţeleg nimic. Ori purtăm măşti corect, ori nu mai purtăm deloc. De unde ideea că masca e un accesoriu de modă? Teoretic, noi nu ne ascundem faţa după mască, însă asta rezultă din gesturile oamenilor. De unde măşti cu modele de desene animate, de unde măşti asortate cu culoarea hainelor pe care le purtăm…
Am înţeles că purtăm mască pentru că este necesar, nu pentru că ar fi la modă. Îmi imaginez că măştile medicale îndeplinesc anumite standarde, din punct de vedere al igienei. Dar ce standard îndeplineşte o mască din supraelastic sau din alt material sintetic… Cine ne-ar garanta că ne protejează şi nu ne face mai rău, cel puţin psihic dacă nu şi fizic. Cred că dacă vom continua să purtăm măşti de dragul vreunui trend, vom ajunge să ne placă. Cu siguranţă creatorii de modă încep să/şi pună în practică creativitatea. Afacerile trebuie să prospere.
Trecem printr-o stare de alertă ameninţată permanent cu starea de urgenţă. În situaţia aceasta, mie ca şi cetăţean nu ar trebui să-mi mai pese de modă, de culoarea măştii. Dacă eu trăiesc şi respect o stare de alertă, atunci pe stradă cel puţin nu-mi arde să-mi fac machiajul, să mă fardez, să mă dau cu ruj şi să-mi trag masca pe faţă. Mai bine mi-aş pune un voal pe faţă pentru că ar fi acelaşi lucru. În plus aş fi şi misterioasă.
E stare de alertă sau e modă… sau poate flirt.

94870146_2891900847584338_1161562106928037888_n

 

Ziua în care am înțeles că iubirea nu are valoare

În urmă cu câteva săptămâni am avut o discuție extrem de neplăcută cu cineva foarte apropiat, discuție în care eram acuzată doar pe baza unei imaginații bogate, de lucruri suficient de triste. La câteva zile, mă sună altcineva apropiat, martor al discuției și îmi spune că îi pare rău de cele întâmplate. Știe că nu am avut nicio intenție răutăcioasă făță de cealaltă persoană, dar că ar trebui să fiu mai atentă la ceea ce spun, mai ales când sunt implicată sentimental, pentru că spusele mele pot fi interpretate foarte greșit.
I/am apreciat sinceritatea, dar nu și lașitatea. Nu a intervenit la timp pentru a spune lucrurilor pe nume. Astfel, am înțeles că terenul pe care se joacă partida este foarte alunecos și că trebuie să câștige echipa pentru care s/a bătut palma.

M/am scuturat de toate lucrurile triste care mă chinuiau, mi/am făcut ordine în interiorul meu sufletesc, mi/am pus și mască pe suflet, pentru a nu le mai permite microbilor din exterior să mă invadeze și am decis să nu/mi mai pese.
Poate crede cine vrea, ce vrea. În urmă cu câțiva ani, sau cu câteva luni, m/aș fi frământat, m/aș fi întrebat unde am greșit, dacă într/adevăr am greșit, sau cum pot să repar o greșeală imaginară, preferam să fac mofturile și capriciile oricui, să las de la mine numai ca totul să fie bine, să nu aud discuții.

Toate acestea pentru că mi/am dorit foarte mult în viață ca oamenii să fie mulțumiți de relația cu mine. Nu să mă placă, ci doar să fie suficient de mulțumiți.
Însă destinul mi/a creat de multe ori situații contrare voinței mele, din care am ieșit întotdeauna vinovată. De ce? Tocmai pentru că mă implicam sufletește prea mult. Întotdeauna am încercat să aplanez situațiile conflictuale, dorindu/mi ca fiecare să rămână mulțumit, dar destinul parcă îmi făcea permanent în ciudă. Am încercat mereu să împac și capra și varza, fără le susțin în mod deosebit doar pe una dintre ele, pentru că eu nu cred că dreptatea e corectă, sau dacă este, atunci oamenii nu sunt în stare să o perceapă, să o aprecieze corect. Oamenii nu pot fi corecți pentru că sunt subiectivi, oricât de mult ar încerca să nu fie. Eu merg pe varianta adevărul este la mijloc. Există puncte pozitive și negative și de/o parte și de alta. Nu mă refer aici la situații extreme. Pentru că nu am vrut să susțin în mod deosebit nici capra, nici varza, eu am fost de fiecare dată cea care a căzut de pe pod, ca urmare a străduinței mele de a nu deranja pe nimeni, de a nu răni niciun orgoliu.

Întotdeauna am crezut că aparențele înșeală, de aceea nu e bine să judecăm pe cineva după un anume comportament într/un anumit context. Sunt convinsă că nimeni nu e perfect, de aceea anumite greșeli pot fi explicate și clarificate, deci nu etichetăm oamenii, în funcție de stările noastre emoționale de moment. Dacă cineva nu e ca mine, nu gândește ca mine, nu/l etichetez ca fiind un om rău, un om demn de dispreț. Poate în ochii lui Dumnezeu, el are o valoare imensă. Acestea sunt convingeri din copilărie. Nu pot uita să spun că am avut o copilărie perfectă, în care orice era posibil. Nu era imprimată de tehnologia și nici de ambițiile materiale din ziua de azi. Am fost crescută de o bunică foarte optimistă care îmi dădea suficiente motive ca să mă bucur de viață în fiecare zi. Am avut în preajma mea o străbunică puternică, de la care am învățat să văd cât de frumoasă este viața, cât de minunată este lumea, că soarele răsare în fiecare zi, că Dumnezeu există și nu ne va lăsa niciodată.

Mulți ani m/am întrebat cum să procedez corect, pe ce drum să mă îndrept pentru ca lucrurile să meargă cu adevărat, atât în viața mea, cât și a celor dragi din jurul meu. Aici a fost greșeala maximă, fatală chiar. Mi/am dorit armonie, dar străduința mea are ca rezultat ura. Mi/am dorit înțelegere dar s/a ajuns la dezbinare, mi/am dorit sinceritate și am parte de meschinării, mi/am dorit o relație sufletească frumoasă, dar interesele materiale primează. Din păcate, abia acum am înțeles că interesul material exclude complet umanitatea, înțelepciunea, bucuria, liniștea și mulțumirea sufletească. Cei care apreciem astfel de valori, suntem judecați prin această primă. Am realizat acest lucru, (de fapt l/am realizat de mult timp) doar că nu am crezut că mi se poate întâmpla și mie, pentru că m/am bucurat de o educație bazată pe alte principii, mult mai sănătoase decât cele promovate acum în societate, luată din păcate, în derâdere în vremurile actuale. Astfel, constrânsă de situație, renunț să/mi mai pese, de cei cărora le/am dăruit suflet și s/au supărat pentru că nu le/am dăruit chestii materiale.

De aici am învățat că nimeni nu te place, nici măcar cei apropiați, dacă nu oferi interes material, dacă nu pui la dispoziție măcar o relație de interes. Nu mai faci parte din gașca lor, ba devii chiar personajul negativ. Cum aș putea plânge după astfel de relații??? Un om căruia îi ești alături ani de zile, te consideră într/o clipă dușmanul lui, judecându/te atât de ușor și de simplu și trecându/te pe lista neagră a marilor dușmani după prima adiere de vânt. … fără să/i faci practic nimic concret. Poate tocmai aici este greșeala mea. Nu i/am făcut nimic material, deși am făcut suficient pentru puterile mele. Pentru mine nu a făcut nimeni niciun sfert din cât am făcut eu pentru alții. Dar eu nu sunt afectată. Recunosc pentru mine contează foarte mult bucuriile sufletești, pentru alții, doar cele materiale pentru că sunt concrete. Cele sufletești sunt după mintea lor, doar un joc de teatru.

Nimeni nu te place nici dacă nu ești lingușitor. Dacă ești sincer, s/ar putea să deranjezi, să rănești orgolii și atunci locul îți este ocupat de cineva care/și vede bine interesul, nu de un fraier ca tine, care dăruiește suflet și se consumă de fiecare dată când ai un necaz… Ce să facă un materialist cu sufletul tău…

… Și/am mai învățat că orice aș face și oricum m/aș comporta, tot vor exista discuții, nemulțumire și suspiciuni din partea celorlalți. Pentru că așa cum spuneam, nimeni nu poate fi obiectiv sută la sută, nici măcar avocații.
Am înțeles că toate fricile, grijile pe care le/am avut față de cei dragi mie, s/au dovedit a fi în final o mare pierdere de timp și de energie. Nu că acum nu mă apreciază, asta ar fi prea mult, sunt prea neînsemnată ca să/mi permit să aspir la un astfel de țel, dar nu/mi respectă nici măcar existența, pe care mi/o împroașcă cu noroi la primul colț de stradă.
Vorba unui psiholog. Ești dezamăgit pentru că te/ai lăsat de bună voie și conștient, amăgit. Și toate acestea doar din dragoste de oameni. O iubire care nu numai că nu are valoare în ochii celorlalți, dar se mai întoarce și împotriva ta… (Sursa foto: google)

14992437847_1a09cbe99e_z

Ori am înnebunit eu, ori au înnebunit ceilalți

Nu înțeleg nimic. Cazurile de coronavirus se înmulțesc ca ciupercile după ploaie, iar lumea merge și se plimbă pe stradă ca și cum viața s/ar desfășura normal. Băncile din fața blocurilor sunt ocupate, fie de pensionari cu animăluțe de companie, fie de mămici cu puști micuți. Oamenii sunt veseli, râd, povestesc, fumează, servesc câte un fursec. Foarte puțini dintre ei poartă mască. Micuții nici atât. Pe altă băncuță, câteva bătrânele împart între ele o felie de pepene roșu de pe o farfurie, în care își înmoaie toate, degetele. Uneia dintre ele i se scurge zeama pe mâini și pe la colțurile gurii, dar ea mânâncă și/și linge degetele, fără nici o reținere. Probabil ești …foarte curat pe mâini, mai ales când te relaxezi pe vreo bancă, pat noaptea pentru boschetari.

Pe alee, de asemenea, părinți sau bunici, cu copii sau nepoței mici, în cărucior, la plimbare. Micuții mănâncă fructe de la tonetă, cu siguranţă nespălate sau înghețată. Aceasta se topește și cade pe mânerul căruciorului. Unul dintre micuți își ia înghețata topită de/acolo și bagă degețelele în gură, dar nimeni nu/l observă. Din când în când câte o mămică, schimbând telefonul dintr/o mână în alta, își mai șterge copilul la guriță, cu câte un șervețel rupt, tras din vreun buzunar al pantalonilor. Din astfel de buzunare, mai sare și câte o bancnotă sau câte o cheie, imi imaginez deloc curate și nepotrivite pentru a fi înghesuite alături de un șervețel, cu care te ștergi la gură.

Parcurile sunt pline de copii mai mari , de copii mai mici, toți aleargă, se îmbulzesc, țipă, niciunul nu poartă mască. Cei mai măricei joacă baschet sau fotbal. Unii dintre cei mai mici țin într/o mânuță un cornet cu înghețată sau câte un corn cu gem, iar cu cealaltă mânuță se țin de vreo bară răpănoasă, sau de vreun scrânciob. Alți micuți se joacă cu mânuțele în vreun bazin cu pietricele sau cu nisip. Mai apare câte o tanti cunoștință care în loc să poarte mască la gură, se duce la vreun micuț și/l ia în brațe, și/l pupăcește că doar nu l/a văzut de câteva ore.

Pe esplanadă, nu ai unde arunca un ac. De toate vârstele: pensionari, tineri, copii. Unii discută gură la gură, fără măști, alții mănâncă înghețată, cornuri, fructe cu siguranță nespălate. Pe 35 de grade C, rând mare la chioșcurile cu felii de pizza, de unde vine o putoare de salam prăjit, care/ți îndoaie nasul. Oameni cu banii fluturând în mâna transpirată așteaptă nerăbdători să/și cumpere marfa. Nu există noțiunea de dezinfectare. Neatenți ei bagă capul pe geamul mic al chioșcului, grăbindu/se să/și primească porția, de parcă le/ar lua cineva bucata din față.

Alți copii se plimbă cu bicicleta sau cu trotineta și din cauza aglomerației se mai ciocnesc de câte un pensionar, căruia bineînțeles nu/i convine. În apropiere e o farmacie, din care se intră și se iese. Cei care ies din interior, nu deschid bine ușa de la intrare, dar își scot masca și o aruncă în sacoșă. Este primul lucru pe care/l fac, după ce primesc medicamentele și bonul. Cei care intră, își scot masca din vreo sacoșă de la alte cumpărături, o apucă nevinovat, de unde se nimerește și o aplică la gură. Am văzut pe cineva că și/a scos masca din sacoșa cu cartofi.

La terasa de pe esplanadă, distracția este maximă. 4 sau 6 persoane la o masă, fără mască, râd, ciocnesc halbe de bere, hăhăie, povestesc cu precipitații la gură, fumează și/și dau țigara de la unii la alții…

Mă îndrept și eu spre un chioșc să cumpăr mure. Vânzătorul vesel, fără mască, cu mănuși rupte din care ieșeau degete murdare de țărână, mă întreabă ce doresc. Îl privesc critic și îl întreb: „Unde vă sunt masca și mănușile? Nu vă este frică?” „Nu mi/e frică, doamnă. Eu am încredere în marfa mea. Uitați, mănânc în fața dumneavoastră, direct din lădiță.” Și fără să se gândească de două ori, cu degetele murdare ia câteva mure și le aruncă direct în gură.
Doamne, în ce lume trăim! Ori am înnebunit eu și alții ca mine, ori au înnebunit ei. Dar undeva firul se rupe.

225861_a791d2a1

După două luni

Revin. După două luni. În Europa, situația pare a fi mai bună.

În Statele Unite și în America de Sud situația se înrăutățește de la o zi la alta. Să ajungi la 70 000 de îmbolnăviri pe zi, e un scenariu care pare a fi desprins dintr/un film de groază. Dar din păcate, e o realitate. Cel puțin, așa spun statisticile.

România demonstrează acum, că nu face parte din Europa. Numărul de îmbolnăviri crește de la o zi la alta. Nu știu unde greșim, nu știu care este motivul pentru care situația la noi se înrăutățește. Nu știu nici măcar dacă e adevărat sau nu. Taberele se împart în două. O tabără te convinge cu argumente și demonstrații că situația este cumplit de gravă. Se vorbește despre boală, moarte, pericole, impas, tragedii. Se transmite panică, frică, groază în rândul populației. Pe de altă parte, o altă tabără, ce/i drept mult mai mică, susține că de la o simplă gripă, am ajuns să ne gândim la sfârșitul lumii. Se vorbește despre minciună, manipularea maselor, panică, interese politice. Astfel populația devine neglijentă și inconștientă. Nu știm adevărul, iar noi trebuie să fim precauți. Scena e neagră, chiar dacă din când în când cortina pare a fi mai deschisă la culoare. Unii specialiști spun că numărul de îmbolnăviri este de fapt mult mai mare, dar nu este declarat corect, pentru a nu ajunge în situația de a intra din nou în stare de urgență. Alți specialist susțin că numărul de îmbolnăviri este de fapt mult mai mic, și că dimpotrivă se dorește intrarea în stare de urgență, din motive politice. Cert este că nu ni se spune adevărul iar noi ne comportăm ca niște dezaxați, trecând de la o extremă la alta.

Azi, după 2 luni de la ieșirea din starea de urgență, situația este de plâns: 777 de cazuri noi și 19 decese.

Noi, oamenii de rând, nu știm dacă e adevărat sau nu. Dar un lucru știm sigur: mai rău de/atât, nu a fost niciodată.

Nu ne rămâne decât să sperăm că poate mâine, numărul cazurilor va fi mai mic.

shutterstock_1688596069

 

Jocul “de-a basmele”

Clopotica si Zana Pirat dublat in romanaNiciodată, copil fiind, nu puteam adormi repede. În zadar se străduia bunica să mă adoarmă, citindu-mi despre întîmplări cu Feţi-frumoşi şi Ilene Cosînzene sau povestindu-mi despre împăraţi şi împărătese de peste nouă mări şi ţări, despre vrăjitoare cu baghete magice sau despre zmei cu şapte capete şi voinici cu paloşe fermecate. Moş Ene nu reuşea nicicum să-mi potolească neastîmpărul copilăriei şi năvălnicia îndrăzneaţă specifică vîrstei. Dimpotrivă chiar, deseori anumite cuvinte din povestirile bunicii îmi dezvoltau imaginaţia şi conturam un univers al cărui “creator” eram doar eu. Dădeam viaţă unor personaje noi şi mă gîndeam ce-ar fi dacă Scufiţa Roşie nu ar mai fi mîncată de lup, dacă Albă ca Zăpada nu ar mai fi otrăvită de vrăjitoare sau dacă Cenuşăreasa ar fi descoperită în timpul balului şi astfel modificam destine scrise deja de autori şi le încadram în imagini colorate ce urmau să se deruleze în mintea mea de copil ca într-un film de desene animate.
Alteori, abia închisă uşa şi stinsă lumina, deschideam ochii şi îmi începeam aşa-zisa petrecere de noapte, care nu dura nici mai mult nici mai puţin de cîteva ore. Din cauza umbrelor apărute de la lumina felinarelor de pe stradă, pereţii camerei mele deveneau un fel de ecran pe care se proiectau numeroase scene născocite de o imaginaţie de copil. Stele mari şi luminoase alunecau de pe cer, prin fereastră direct în cameră. Aici, în universul meu, ele deveneau prinţese. Fiecare stea purta o rochie cu crinolină peste care era aruncată parcă în grabă o mantie gri-argintie cu guler înalt şi plisat. Cu bagheta lor fermecată în mînă, steluţele parcă pluteau, ba chiar mi se părea că dansau pe ritmuri de vals. Pe feţele lor se puteau distinge numeroase figuri geometrice pe care eu le consideram a fi ochii, nasul şi gura. Mai mult chiar: în funcţie de jocul luminilor şi al umbrelor puteam deduce expresia feţei lor şi constatam că steluţele erau triste, îmi zîmbeau sau mă priveau răutăcios. Unele dintre ele, cu bagheta lor magică, mă ameninţau că mă vor preface în cine ştie ce lighioană dacă le mai urmăresc. Atunci mă cufundam cît puteam de repede în pat şi îmi trăgeam pătura peste cap, apoi îmi controlam speriată urechile, nasul, gura gîndindu-mă bucuroasă că aceste steluţe uricioase nu reuşiseră să-mi schimbe înfăţişarea. Cînd îmi controlam faţa, îmi era teamă să nu constat că în locul urechilor mele, voi descoperi nişte urechi lungi cu blană sau altele mari şi rotunde. Alteori verificam dacă nu mi-au crescut mustăţi sau dacă mîinile mele nu s-au transformat în lăbuţe. Doar zgomotul neaşteptat al vreunui claxon sau cine ştie ce strigăt rătăcit în liniştea nopţii reuşea să mă sustragă din gîndurile mele. Atunci, cu inima cat un purice, dădeam puţin pătura la o parte, dar numai puţin, ca să nu mă observe nimeni şi încercam să urmăresc mai departe, pe furiş, spectacolul de pe pereţi. Pentru că nu îndrăzneam să înfrunt ameninţările steluţelor urîcioase de pe peretele din faţa mea, îmi propuneam să le ignor, proiectîndu-mi privirile pe plafon. Nuanţe de lumină ştearsă amestecate cu licăriri argintii, întretăiate de jocuri de umbre colorau un tablou în care contururile se topeau în conţinut, ca într-un peisaj impresionist.
Nu aş putea să descriu în cuvinte cît de fericită eram atunci cînd privirea mea începea să creioneze liberă contururi pe un fond în care lumina şi umbra se dizolvaseră una într-alta, să perceapă şi să identifice fără oprelişte figuri şi scene cunoscute din basme! Îmi amintesc acum că deseori decupam cu privirea şi arătări înfiorătoare pe care nu reuşeam să le denumesc, dar credeam că aşa arată zmeii adevăraţi. Vedeam dungi albe ce se asemănau dintr-un anume colţ cu o pădure de mesteceni. Printre aceşti copaci gonea uneori fără direcţie o pată albă cu dungi aurii. Îmi plăcea să cred că era Ileana Cosînzeana cu părul ei auriu care alerga într-o rochie lungă, albă. Dar acum ştiu că nu era decît lumina de la farul unui taxi probabil, ce alerga grăbit prin noapte, a cărui lumină de la far anima peisajul de pe plafon. Altădată pe plafonul „ecran” străluceau cercuri de lumină asemănătoare unui lac şi pete albe. Erau bineînţeles nuferii care pluteau la suprafaţă. Într-unul dintre aceşti nuferi descopeream o lumină verzuie diformă sau cu alte cuvinte…un broscoi hidos. Gîndeam atunci că acesta este prinţul fermecat din povestea Fraţilor Grimm, transformat de data aceasta în broască de vreo steluţă răutăcioasă de pe peretele alăturat. Pe atunci nu le suportam pe steluţe pentru că erau nesuferite şi obraznice. Pătrundeau în camera mea fără să-şi ceară voie, fără să bată în geam. Dar dintr-o dată mă aruncam sub pătură şi mă gîndeam că imediat urmează să mă transforme şi pe mine în vreo broscuţă pocită. Îmi auzeam inima bătînd cu putere şi mă gîndeam că e marşul steluţelor care au coborît de pe pereţi ca să mă pedepsească.
Astfel am petrecut nopţi de-a rîndul, antrenată în jocul umbrelor şi al luminilor reflectate pe pereţii din camera mea.
…şi de aici alunecam şi eu ca stelele de pe cer, fără să-mi cer permisiunea, direct în leagănul lui Moş Ene. Aşa prindeau viaţă basmele din copilăria mea şi aşa cădeam în mrejele somnului aproape în fiecare noapte…

15 Mai 20

Bun venit în starea de alertă! Bun venit în lumea celor care nu au înțeles nimic din toată această perioadă, decât că trebuie să poarte măști.

Să purtăm mască. Am înțeles. Toți. Să ne ascundem zâmbetul. Sub măști. Până într/o zi. Când ne vom dezobișnui. Să zâmbim. Și vom uita. Și vom accepta. Ca lumea să rămână fără zâmbet. Și vom simți. Ca și cum oamenii ar fi triști.

COVID-19 va amenința în continuare. Este un virus despre care nimeni nu știe nimic concret. A venit de pe altă planetă. Probabil a rămas de la vreun extraterestru bolnav, care ne/a vizitat. A venit și ne/a demonstrat de fapt, cât de neînsemnați și de falși suntem în realitate, noi, cei „adevărați”. Ne/a demonstrat că pentru noi, oamenii de pe Pământ, banii și/au spus încă o dată cuvântul. Afacerile sunt mai importante decât sănătatea și decât valorile morale.

Atunci când avem un necaz, afaceriștii ridică prețurile. Acum e momentul . Speră să reușească în câteva luni, ceea ce nu au reușit în câțiva ani. Măștile și mănușile ar trebui distribuite pe gratis, cel puțin în locurile publice. Pe lângă cheltuielile și stresul de zi cu zi, acum mai avem o problemă: protecția anti- Coronavirus.

Cu toate acestea, telefonul și marca mașinii rămân în continuare criteriile, după care ne facem o relație, deoarece este mai important să avem bani, decât prieteni și chiar familie.

Ne temem de răufăcători, de boli și acum de COVID-19, mai mult decât de Dumnezeu. Ne este frică să intrăm în biserică, dar nu ne este frică de piercing și tatuaje, de tutun și de alcool, sau de alte excese. Ne temem de lingurița Sfintei Împărtășanii de la biserică, dar nu ne temem să avem aventuri cu parteneri necunoscuți și nici să mâncăm și să bem orice, după oricine la terase. Se practică sexul pe bani mulți, iar dragostea este umilită, pentru că nu trece prin stomac. Apreciem femeile care/și vând corpul și/i subestimăm pe cei care lucrează cu mintea. Bărbații vor relații, dar fără obligații, iar femeilor le este frică de o sarcină, mai mult decât de anticoncepționale, mai mult decât de boli, acum probabil mai mult și decât COVID-19.

Consumăm zilnic țigări și băuturi scumpe, dar nu ne îndurăm să investim bani într/un stil de viață sănătos.

Pe plan profesional, e o adevărată mafie. Nu putem răzbi singuri, dacă nu facem parte dintr/un clan politic. Altfel, oricât de buni am fi într/un domeniu, vom fi neîndreptățiți, neacceptați și înlăturați.

Măsurăm respectul în funcție de poziția socială pe care o are cineva, iar valoarea, în hainele pe care le poartă persoana respectivă.

Ne este frică să ne lăsăm copiii la școală, dar nu ne este frică să/i lăsăm ore întregi singuri pe tablete, pe telefoane și pe calculatoare. Nu ne temem nici să/i hrănim cu fast food/uri.

Ajungem la spital cu o boală și plecăm de/acolo cel puțin cu două. În secolul 21, e mai bine să eviți să te duci la spital. Inventăm mașini care se conduc singure, telefoane care… vorbesc singure, ne gândim să facem biblioteci pe Lună, dar…  nu inventăm medicamente și tehnologii care să ne salveze viața.

Mașinile de livrare pizza ajung la clienți, mult mai repede decât ambulanțele la pacienți.

Nu avem timp să citim o carte, dar avem timp să urmărim și să vorbim despre de tabloide și despre scandaluri politice ieftine.

Din frustrare, considerăm bunul simț a fi prostie, obrăznicia a fi deșteptăciune, prostituția virtute și demnitatea o rușine. Ne preocupă concurența ieftină și ne dirijează mândria.

Trăim pe fugă. Am devenit superficiali. Nu mai percepem perfecțiunea, am pierdut noțiunea valorii care cerea timp și sacrificiu. Acum ne interesează numărul de infestați cu Coronavirus, numărul de decedați de Coronavirus și numărul de like/uri de pe Facebook.

Aceasta este lumea în care trăim, lumea pe care o promovăm, lumea în care ne/am format și ne/am educat, iar COVID-19 ne/a constrâns să tragem linie și să facem un bilanț.

În final, rămânem cu masca. O purtăm toți. La fel ca până la COVID-19. Ne ascundem. Sub mască. Doar caracterul. Până într/o zi. Când ne vom dezobișnui. Să mai avem caracter. Și vom simți. Ca și cum oamenii nu vor mai fi oameni. Sau ca și cum noțiunea de „om”, ar avea altă semnificație.

Vom trăi în continuare în incertitudine. Dar orice ar fi, e timpul să/mi refac programul. Nu știu încă exact cu ce anume voi reîncepe. E nevoie să/mi restabilesc prioritățile. Trebuie să mă reorganizez. Dar mai întâi învăț să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

coronavirus-pamant-pandemie-masca-manusi

14 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, dar poate ceva mai mică, COVID-19.  Ceva mai mică din punct de vedere fizic. Sufletește, COVID-19 rămâne o mare amenințare. Invățăm să nu ne mai iubim, să nu ne mai îmbrățișăm, să nu mai avem încredere unul în altul. Mă gândesc deseori că acest COVID-19, ne va transforma considerabil. Vom deveni probabil niște roboței fără sentimente. Dacă vom învăța să trăim la distanță câteva luni, cu siguranță ne vom obișnui așa și nu vom mai reveni la sentimentele pe care le/am avut în trecut. Ne vom gândi tot timpul că persoana pe care ar trebui să o îmbrățișăm, sau să o mângâiem, sau să o pupăm, e posibil să aibă ceva, chiar dacă nu ne vom mai gândi la COVID-19, dar vom gândi că poate fi orice altceva. Nu ne vom mai reuni la petreceri sau la înmormântări. Cercurile vor fi restrânse și nu vom mai putea plânge nici de bucurie, nici de tristețe pe umerii celor dragi. Vom învăța să ne păstrăm fericirea sau durerea numai în sufletul nostru. Vor rămâne la distanță părinții, copiii, frații, prietenii și chiar partenerul de viață. Pe de o parte ne vom teme să nu aibă ei ceva, pe de altă parte însă, ne vom teme să nu le dăm noi lor ceva.

Azi a fost ziua vecinei mele. Ne cunoaștem de ani de zile și am împărțit de multe ori prăjituri sau cafea. I/am dus o floare și o cutie de bomboane. M/a invitat înăuntru la o felie de tort. Am refuzat/o. Ea nu a insistat. Dar mi/a adus o farfurie cu o bucată mare de prăjitură cu foi. Am luat/o, deși cu inima strânsă. Știu că e o gospodină perfectă, dar acum nu mai poți avea încredere în nimeni. Acasă însă am tăiat prăjitura pe margini și am aruncat foaia de deasupra. E penibil.

Am rămas cu o mare lipsă de încredere, față de cei pe care îi cunoaștem de ani de zile și nu ne/au dezamăgit niciodată.

Nu/mi pup copiii. I/am învățat să ne trimitem bezele de la distanță. Când ne îmbrățișăm, ne întoarcem fețele în direcții opuse. Să nu respirăm vreunul în fața celuilalt. Nu mi/e de ei, mi/e de mine, să nu le fac involuntar vreun rău. Iar ei au înțeles acest lucru. Așa procedează mii de mame. Mă întreb cum vor crește și se vor forma acești copii. Fără sentimente, fără dragoste față de cei dragi. Mă întreb ce vor mai simți și ce vor mai înțelege din suflet, după acest experiment social. Am rămas cu un stres continuu, în ceea ce privește familia. Ne vom distanța unii de alții, pentru a nu le face rău celor dragi, dar nu realizăm cât de mult rău le facem educându/i astfel.

În concluzie copiii noștri, vor fi altfel educați.

Pe stradă mi/a atras atenția o discuție între o mămică și copilașul ei de 5, poate 6 anișori. Îi spunea să nu se apropie de nimeni, să nu vorbească cu nimeni, să nu primească nimic de la nimeni, pentru că nu se știe, dar acea persoană poate avea COVID. Copiii mici știu de coronavirus, știu că trebuie să poarte măscuță, să se spele pe mâini după ce ating orice lucru străin, știu că nu au voie să mănânce, fără să se spele pe mâini, știu că deocamdată nu au voie să mai ceară covrigi sau felii de pizza sau poate Fornetti de la colțul blocului.

Am rămas cu frică. Ne este mai frică de oamenii și de lucrurile din jurul nostru decât de Dumnezeu. Ne zdrobim afecțiunea, ne sporim răceala în suflet.

Într/o zi, două fătuci, care probabil practicau cea mai veche meserie din lume, discutau în spatele meu la bancomat, despre criza lor economică. Spuneau că acum nu mai poți s/o faci ca înainte, oricând cu oricine. Trebuie păstrată distanță pentru că altfel te poți infesta, cu și fără pre. Chiar nu ai cum să te protejezi. Astfel fătucile au ajuns la concluzia că mai bine „mori de foame”, decât de COVID-19.

Într/o lume în care sexul era scump, iar dragostea tratată ca o ieftinătură, vine COVID-19 și spune „Stop, dacă nu vrei să vin după tine”.

Bătrânilor li se recomandă în continuare să nu iasă din casă, chiar dacă starea de urgență se termină. Mie îmi sunt tare dragi bătrânii, pentru că eu nu am avut parte de ei. Cred că este nedrept să nu/i lași să se bucure de viața lor atât cât a mai rămas, fie ea mai lungă sau scurtă. Nu respiră aerul nimănui. Să/i obligi să rămână în casă precum leii în cușcă, este ca și cum le/ai prescurta viața.

Rămânem fără bătrâni. Îi obișnuim să se teamă de noi. Îi eliminăm treptat, din viața noastră de zi cu zi.

Nici biserica nu mai are voie să ne adune, să ne împace, să ne învețe să ne iubim și să avem încredere unii în alții.

Am rămas și fără biserică. Poate încă nu, fără Dumnezeu. Ne este frică să nu luăm COVID-19 din biserică, de pe lingurița de la Sfânta Împărtășanie, dar abia așteptăm să se deschidă mall/urile, terasele și restaurantele. Ca și cum acolo am avea garanția că nu mâncăm și nu ne așezăm după nimeni bolnav.

În final, am rămas. Unii cu frica. Alții cu inconștiența. Oricum, fără echilibru. Iar lipsa de echilibru, nu aduce nimic bun.

Cu ce am mai rămas. Cu o mare lipsă de încredere în viață. Am rămas singuri. Nu pe lume, ci în suflet. Noi, cei mai „vechi” mai știm încă, ce e îmbrățișarea și ce simți când e făcută din suflet. Dar micuții noștri nu vor cunoaște acest sentiment, dacă restricțiile vor continua. Nepoții nu mai merg în vizită la bunici, oamenii nu au voie la părinții lor, la spital, elevii nu mai au voie să se întâlnească cu profesorii, pacienții cu doctorii, fanii cu artiștii lor preferați.

Astăzi, în România se încheie starea de urgență. Am avut până acum 16 247 de îmbolnăviri și am pierdut 1053 de persoane.

Cu ce am mai rămas. Cu online/ul. Învățăm online, ne tratăm online, dacă nu e COVID-19, bineînțeles. Vedem spectacole online, ne întâlnim online, ascultăm Sfânta Liturghie online, muncim online. Urmează să facem petreceri online, să ne întâlnim cu vecina la o cafea online, să bârfim online, să ne spunem secretele online, și cel mai grav este să ajungem să facem nunți, botezuri sau înmormântări online.

Vom trăi în continuare în incertitudine. Dar orice ar fi, e timpul să/mi refac programul. Nu știu încă exact cu ce anume voi reîncepe. E nevoie să/mi restabilesc prioritățile. Trebuie să mă reorganizez. Dar mai întâi învăț să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

Mandy4

13 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, dar poate ceva mai mică, COVID-19. Cel puțin, așa mi/ar plăcea să cred. M/am trezit cu gânduri optimiste. De aceea primul articol pe care l/am văzut a fost de asemenea unul plin de speranță. În sfârșit, mai vorbește cineva și cu speranță la adresa pandemiei.

https://www.mediafax.ro/externe/coronavirus-epidemia-se-incheie-spune-celebrul-medic-francez-didier-raoult-19129909?fbclid=IwAR1UeIGxOW9EdPe32tEjZB626LMaWcKRnyUO0BHEcbANqhap7rnWUUsbxHU

Pe stradă, lumea este relaxată, poate chiar prea relaxată. Dar după cum am învățat, nici frica, nu este o soluție. Precauția, da. Iar omenirea nu este făcută pentru a trăi în frică. S/a speriat. O data. De două ori. Dar nu mai ține. Omul este o specie care iese „la atac”. Nu poate fi ținut în lesă, precum câinele. Chiar dacă aparent funcționează. Semnificația cuvântului „aparent” ? Dicționarul spune …și „înșelător”. În contextul nostru se potrivește. Însă părerile specialiștilor sunt în continuare sceptice. Vor să ne convingă în continuare că relaxarea nu este tocmai cea mai bună formă de adoptat după încheierea stării de urgență. Vor să ne convingă că este rău, că nu avem scăpare, că nu avem voie să ne bucurăm de viață. Poate au dreptate. Teoretic. Dar eu tot nu sunt convinsă că nouă ni s/a spus adevărul. Din acest motiv asistăm la această dezordine și fiecare face ce vrea. Unii poartă mască, alții nu, unora le este frică, altora nu, unii sunt precauți, alții cred în teoria conspirației, alții cred că este vorba despre o simplă gripă, alții spun că această boală este mortală, unii spun că îi afectează doar pe bătrâni, alții spun că îi afectează pe toți oamenii, indiferent de vârstă, unii spun că te vindeci și nu mai ai probleme, alții spun că te vindeci dar rămâi cu sechele pe viață, unii spun că nu sunt afectați copiii, alții spun că a apărut o boală foarte gravă la copiii care au avut COVID-19. Nu mai continui, pentru că aș mai avea de dat zeci de exemple. Oamenii ce/ar putea înțelege din toate astea? E normal ca fiecare să creadă ce vrea, dacă toți cei în măsură să vorbească despre coronavirus se contrazic.

https://www.servuscluj.ro/una-dintre-cele-mai-bune-metode-impotriva-infectarii-coronavirusului-este-igiena-personala-vasile-astarastoae-pana-in-iulie-vor-fi-doar-cazuri-sporadice/

Având de unde alege, voi continua să fiu precaută, dar voi alege varianta cea mai optimistă.

Trăim în continuare în incertitudine. Dar e timpul să/mi refac programul. Nu știu încă exact cu ce anume voi reîncepe. E nevoie să/mi restabilesc prioritățile. Trebuie să mă reorganizez. Dar mai întâi învăț să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

12 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Este a treia zi în România, când cazurile de COVID-19 scad. Duminică au fost 230 de cazuri, ieri 226, astăzi 190. Un motiv de bucurie. Însă de n/ar mai crește… Am văzut pe statistici că și în lume, cu mici excepții, situația pare să se mai îmbunătățească. Oricum ar fi, mai sunt 3 zile și vom reîncepe să ne retrăim viața. Vor intra în vocabularul nostru, multe cuvinte care încep cu „RE”. Nu, nu este vorba despre una din cele șapte note muzicale ale gamei, ci despre prefixul „RE”, care exprimă ideea de repetare, de revenire la starea inițială: refacere, reorganizare, readaptare, reînvățare, reîntâlnire, reutilizare, redeschidere, reînnoire, reprogramare, redresare, reluare, regăsire, reevaluare, reîntocmire, reactivare, renaștere cu sensul de revenire la ceea ce era înainte viața de zi cu zi sau de adaptare la un nou stil de viață.

Gândurile ni se amestecă deocamdată în minte. Oricât de puternici am fi fost sau ne/ar fi plăcut să lăsăm impresia că suntem, planurile de viitor, nu sunt deocamdată clare, indiferent din care unghi privim. De asemenea nu știm ce se va întâmpla cu COVID-19. Va dispărea definitiv, va reveni, îl va învinge organismul mult mai ușor, vom trăi în paralel cu el, vom avea un tratament… Sunt multe întrebări fără răspuns. De multe ori ni se răspunde răspicat: „Vom vedea ce va fi după 15.” Mein Gott, de parcă acest 15 mai ar fi granița dintre două lumi. Ca și cum lumea ar fi creată doar până pe 15 mai 2020. Ca și cum filmul vieții durează până pe 15 mai 2020. Apoi ecranul se face negru pentru o secundă, după care apare distribuția. Vrei să citești actorii principali, regizor, scenograf dar nu reușești pentru că totul dispare foarte repede și în final apare SFÂRȘIT… sau poate VA URMA. Din păcate, nu ai putut citi, nici măcar titlul filmului. Nu știi ce film ai văzut.

Privesc oamenii pe stradă. Sunt plictisiți. Se citește acest lucru în privirea lor. Nu mai au răbdare. Nu mai cred. Nu se mai tem. A fost ca o telenovelă cu prea multe episoade. Sau ca o perioadă cu prea multe telenovele. Iar după ce s/au terminat, în loc să ne vedem de ale noastre, începem să discutăm cu cei apropiați despre Jose Armando, dacă va afla sau nu că Maribell îl înșeală, dacă o va alege pe Esmeralda și așa mai departe. Apoi ne aducem aminte că e târziu. A mai trecut încă o zi și nu am făcut nimic. Ne întrebăm ce vom face mâine. Nu am organizat programul pe mâine, nu mi/am pregătit, ceea ce trebuia să pregătesc… Vom vedea ce va fi mâine. Depinde de vreme cu ce ne îmbrăcăm, depinde de bani, dacă vom mânca la cantina firmei sau la o pizzerie din apropiere, depinde de ora la care vom ieși din casă, dacă vom lua taxiul sau nu, depinde de colegi, dacă vom fi promovați sau nu. Cum va fi acest „mâine” pentru noi, depinde așadar de alții și de diferite situații.

Pentru mine cel puțin, felul în care se vorbește despre acest 15 mai, este incert. Dar nici nu aș vrea să cad complet pradă informațiilor devastatoare. Am citit un articol, în care se spunea că nu suntem informați despre COVID-19. Nu pot fi informat, atât timp cât nu ni se spune adevărul, atât timp cât ni se prezintă doar scenarii îngrozitoare. După mintea lor, ar trebui să nu mai avem viață, ar trebui să trăim în fiecare clipă cu frica de moarte. Sunt oameni dragi cu care vorbesc la telefon și îmi spun clar că nu se tem. Ei cred în Dumnezeu. Nimeni și nimic nu/i poate înfricoșa. Sunt oameni dragi cu care vorbesc la telefon și îmi spun că le este frică și abia așteaptă vaccinul. Sunt oameni cu care vorbesc și îmi spun că ei cred în teoria conspirației. Cum să fii corect informat, când cei responsabili cu informația, nu informează corect. Din acest motiv, au apărut și atâtea teorii ale conspirației. Nici măcar medicii și cercetătorii nu cad de acord asupra unor concluzii, teorii. Fiecare echipă, fiecare țară, e cu varianta ei. Pe fiecare continent se spune altceva. Nu poți avea încredere, când auzi despre atâtea variante de tratament, de vaccin.

Însă toate problemele de zi cu zi, toate grijile pe care le avem, financiare, profesionale, de sănătate, de familie, sentimentale, toate, absolut toate au fost ascunse ca gunoiul sub preș. Acum ne întrebăm ce este acest preș? Este o țesătură împletită din grija și panica provocate de COVID-19. Acestea sunt cele mai des întâlnite replici, adresate celor dragi: „Spală/te pe mâini!”, „Pune/ți masca pe față!”, „Poartă mănuși!”, „Dezinfectează/ți lucrurile!”, „Evită aglomerația!”, „Nu pune mâna pe bani, plătește cu cardul!”, „Nu atinge mâna de față și de nas!”, „Cumpără dezinfectanți!”, „Participă la un webinar!”, „Vezi un spectacol online!”, „Comandă online!” Prioritățile s/au schimbat.

Alții vorbesc de acest 15 mai, ca și cum fix de pe 15 mai, s/ar termina complet cu boala. De parcă boala ar ști, că de pe 15 mai, nu mai este în vigoare. „Abia aștept să vină 15, să pot ieși liniștit afară, să stau în parc, să ieșim la o cafea.” Spun unii. Azi m/am îngrozit de numărul de decese din Marea Britanie. Iar a crescut: 627.

Trăim în continuare în incertitudine. Dar e timpul să/mi refac programul. Nu știu încă exact cu ce anume voi reîncepe. E nevoie să/mi restabilesc prioritățile. Trebuie să mă reorganizez. Dar mai întâi învăț să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

11 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

Se împlinesc 2 luni de când am intrat „sub egida” COVID-19.  O pandemie, pe parcursul căreia fiecare dintre noi, a avut parte de experiențe inedite. Acum ne aflăm practic la câteva ore distanță de ieșirea din starea de urgență. Ar trebui să ne facem un bilanț, să înțelegem ce/am avut de învățat din această stare de urgență, din această pandemie. Mai avem 4 zile în care să ne gândim și să așternem pe hârtie sau în suflet sau în minte, ce etape am parcurs, ce lecții de viață am învățat și care au fost obiectivele pe care le/am atins pe parcursul acestei perioade.

În situații-limită, oamenii devin de cele mai multe ori, oameni. Mândria, care/i acoperea așa cum acoperă o umbrelă, cade. Iar ei rămân descoperiți. Se lasă „citiți”. Exact așa cum sunt. Nu există oameni răi. Există doar oameni înrăiți și marcați de problemele vieții. După cum nu există nici oameni buni. Există doar oameni educați în spiritul frumosului, al armoniei și al corectitudinii. Între cele două categorii, nu există nicio barieră. Atât oamenii înrăiți, cât și cei educați, sunt capabili de fapte bune și de fapte rele, pentru că nimeni nu/i perfect. Există oameni înrăiți, acceptați și plăcuți de către cei educați și există oameni educați acceptați și plăcuți de către cei înrăiți. Până într/o anumită limită, atât răutatea cât și bunătatea sunt relative.

Au trecut 2 luni, timp în care am tremurat pentru cei dragi, dar am fost afectați de nenorocirile din toată lumea, chiar dacă necunoscuții sunt aparent doar niște cifre pentru noi. Chiar dacă trăiesc în România, recunosc, ieri m/am bucurat foarte mult pentru Italia, deoarece a înregistrat pentru prima dată de când a început pandemia, sub 1000 de îmbolnăviri (801) iar acum 744. Tot astăzi m/am bucurat foarte mult și pentru Marea Britanie, deoarece am văzut prima dată un număr mai mic de decese (210).

Au trecut 2 luni, în care am sărbătorit singuri, în familie, Paștele, zile de naștere, comemorări și alte ocazii frumoase sau mai puțin frumoase.

Au trecut 12 ani, de când o bunică a devenit „oficial” zână într/o poveste. O poveste de neuitat, așa cum devin toți bunicii. Au trecut 12 ani, de când o bunică a devenit amintire. Amintirea e o imagine, aflată într/un fel de moarte clinică, declanșată nu de întreruperea activității cardiace, ci de oprirea timpului. Pentru amintire, timpul este ca un fel de inimă.

Doar în albumul de fotografii, oamenii nu mor niciodată. Nu știu când au trecut cei 12 ani, de când ai plecat (11 mai 2008), dar au trecut…

96780728_1802926106510960_1212551267176415232_o

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep de/acum să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. E nevoie să/mi restabilesc prioritățile. Dar mai întâi învăț să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

10 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Mai sunt 5 zile până pe 15 mai, ziua mult așteptată de populația română, în speranța diminuării restricțiilor impuse de autorități, pe măsură ce numărul cazurilor de COVID-19 scade. Statisticile însă, nu sunt chiar încurajatoare. În ultima săptămână, conform numărului de noi îmbolnăviri, a fost complicat de prognozat, dacă ne aflăm pe o pantă descendentă sau ascendentă: luni, 4 mai – 349 de noi îmbolnăviri, marți, 5 mai – 325,  miercuri, 6 mai – 270,  joi, 7 mai – 392, vineri, 8 mai -312, sâmbătă, 9 mai – 320, duminică, 10 mai – 231de noi îmbolnăviri. Cred că oscilăm…

În România, ca și în alte țări ale Europei, a început o ușoară relaxare. Lumea începe parcă să se refacă. Încetul cu încetul. Însă urmele rănilor provocate de această pandemie, rămân. Fie că sunt de natură fizică, fie de natură psihică, sufletească, fie de natură financiară, fiecare dintre noi, rămâne cu urme de la astfel de răni, indiferent dacă o recunoaștem sau nu.

Oamenii au mai renunțat la măști, copiii au început să iasă afară cu biciclete, cu jucării, cu cretă colorată. Oamenii mai în vârstă petrec mai mult timp împreună afară, pe băncuțe. Tramvaiele și autobuzele încep să fie mai populate. Firmele se pregătesc să/și redeschidă porțile. Centrele educaționale își așteaptă și ele prichindeii. Se simte o ușoară atmosferă de revenire la un altfel de normal. Panica începe să rămână undeva în urmă, în rândul populației, deși cu siguranță această revenire va avea un impact nou asupra oamenilor. Vom fi mai rezervați unii față de alții, va mai dura, până când ne vom reobișnui să bem cafeaua sau să luăm masa împreună, să servim ceva unii de la alții, să ne îmbrățișăm sau să ne strângem mâna la vreo ocazie.

Această pandemie a făcut răni, cum am scris. Unele răni necesită a fi cusute, pentru a se vindeca. Mai există și riscul infectării. Altele se vindecă de la sine, dar lasă urme. Urme care vor dispărea în timp îndelungat. Sau complet, poate niciodată. Depinde mult și de noi, de soluțiile pe care le investim în această readaptare.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

(Sursa foto: Facebook Berlin ArtParasites)

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep de/acum să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. E nevoie să/mi restabilesc prioritățile. Dar mai întâi învăț să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

9 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

Zilele sunt seci și anoste. Timpul nu mai are ritm. Acele indicatoare ale ceasornicului s/au supărat. Pe timp. Pentru că s/a oprit. În felul lui. Dar s/a oprit. De aceea, au sărit din cadran. Nu mai au ce măsura. Au intrat în șomaj.

Timpul e acum dizolvat în infinit. Dar noi numărăm în continuare. Ore, zile și nopți, săptămâni, luni, anotimpuri. Nu ne/am pierdut încă ritmul. De a număra. Numărăm și oameni. Infestați, decedați, vindecați, nevrozați, panicați, inconștienți…

Căldura soarelui e apăsătoare. Lumina, palidă. Copacii au înfrunzit, dar frunzele au altă culoare decât cea de mai. Abia miroase a primăvară. Așa cum mirosea la început de martie, când primăvara a adormit. „Trezește/te primăvară! Zâmbește cu flori colorate, de aprilie! Parfumează/ne cu mirosul florilor tale de mai! E timpul tău.” „Eu nu mai am timp!” A răspuns primăvara. „Nu mă mai pot desfășura. Timpul meu a fost suspendat.”

De pe 15 mai, așteptăm cu toții, să repornească timpul, să se reinventeze. Să se trezească primăvara, pentru că a adormit.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

(Sursa foto: Facebook, Alex Howitt)

Trăim în incertitudine. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

8 Mai 2o

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

Astăzi încep această pagină cu o întrebare simplă. Există sau nu există COVID-19 în forma în care i se face „reclamă”? Întrebarea mi/am adresat/o mie, pentru că nu am cui să o adresez și oricum, nu mi/ar da nimeni, răspunsul corect. Am citit un articol, de la care a pornit această curiozitate a mea. Poate e doar un fake news. Este normal ca în astfel de vremuri să apară o mulțime de fake news/uri. Este și aceasta o afacere specifică situației. Mă gândesc, câte aberații spun uneori jurnaliștii și invitații lor, sau câte gafe fac. Caut criteriile după care poate fi apreciată credibilitatea. Raed Arafat: „Valul 2 nu este o glumă. Nu știm cum va fi.” Profesorul francez Didier Raoult „Povestea celui de/al doilea val este o fantezie inventată în timpul gripei spaniole.” De ce să/l cred pe Raed Arafat? De ce ar avea mai multă credibilitate decât Didier Raoult? Nu sunt jurnalist. Sunt om și am nevoie de o variantă care să/mi mențină optimismul aproape complet epuizat. Raed Arafat: „Vârful epidemiei de COVID-19 este așteptat în România în perioada 22 – 26 aprilie.” Care vârf? Unde este vârful epidemiei? Didier Raoult „Singura certitudine este că oamenii de știința și medicii nu sunt de acord în privința crizei coronavirusului, nici asupra evoluției, impactului acesteia asupra populației, cât și asupra mijloacelor de a depăși criza.” Președintele Societății Române de Microbiologie, Alexandru Rafila: „Vârful epidemiei de coronavirus va veni spre sfârșitul lunii aprilie și se va ajunge la mii de cazuri zilnic.” „Probabil spre sfârșitul lunii aprilie s-ar putea să ajungem în situația cu mii de cazuri pe zi”. Unde sunt miile de cazuri pe zi? Nu mai spun nimic despre planul „Vacanța mare” întocmit de doctorul Adrian Streinu-Cercel, managerul Institutului de Boli Infecțioase „Matei Balș” din București. „Focarul este un punctișor pe harta Chinei. Riscul ca virusul să ajungă în România este substanțial redus.” – spunea doctorul A Streinu-Cercel pe 27 ianuarie 2020. Nu vreau acum să mai continui cu astfel de declarații, care s/au dovedit a fi nefondate, dar care au debusolat prin frică și panică mulți oameni. Ne/am lămurit nu numai o dată de veridicitatea celor spuse de acești domni. Cu gafele domnului de la „Matei Balș” ne/am obișnuit încă din  perioadele în care ne dădeau târcoale gripa porcină și gripa aviară. De ce nu l/aș crede acum pe deputatul italian Vittorio Sgarbi? „96,3% din cei declarați morți de covid în Italia nu au murit din cauza Coronavirusului.” El a declarat în plen că numerele victimelor vehiculate oficial sunt „false și au menirea de a-i teroriza pe italieni”. De ce nu aș crede ce scrie Washington Times: „COVID-19 s-a dovedit a fi o farsă imensă perpetuată de mass-media, care i-a alarmat pe americani până la închiderea economiei.Va fi clar la un moment dat pentru toată lumea că virusul nu a fost nici Ciuma, nici măcar gripa sezonieră.” Cum am mai spus, posibil să fie fake news. Sinceră să fiu, nici nu mă interesează să verific. Singurul lucru care mă interesează în toată această „poveste”, este să găsesc un motiv care să/mi ridice moralul. Chiar dacă este adevărat sau nu, mi/e dor să citesc sau să aud și lucruri care să ne încurajeze, să ne activeze pofta de a trăi. În urmă cu nici doi ani, mi/am pierdut ambii părinți. Am nevoie să văd dincolo de rău, am nevoie să sper, am nevoie să mă eliberez de frică și de panică. Veștile bune nu sunt credibile, pentru că în astfel de vremuri trebuie să sporească multe afaceri, apărute ca ciupercile după ploaie. E ca și cum nu am mai avea voie să ne bucurăm, să sperăm că mâine va fi mai bine. Chiar dacă nu e mai bine, dar speranța îți dă putere să treci mai departe. Nu mai suport să aud că totul va fi rău. „Vor muri oameni.” „Se vor infesta.” „Va veni al doilea val.” „Virusul este ucigaș.” „Cazurile sunt în creștere continuă.” „Virusul nu va dispărea.” Stop. Nu mai servesc așa ceva. Chiar dacă situația nu este roz, nu înțeleg de ce suntem otrăviți cu frică și cu panică, spre marea satisfacție a multora. Avem nevoie de înțelepciune și răbdare.

Trăim în incertitudine. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

7 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

Deocamdată trăim într/o imensă incertitudine. Nu știm ce instituții se vor deschide și când se vor deschide. Nu știm practic cum vom continua să existăm. În ce formă. După ce criterii. În ce condiții. Ieri un cadru medical spunea că nici măcar nu știe, dacă acest COVID-19 există cu adevărat și se întreba dacă nu e o formă de nebunie. „Și statisticile?” Am întrebat. „Eu nu cred în statistici, eu cred în ceea ce văd.” Mi/a răspuns.

Știm doar că pe 15 mai, se termină starea de urgență și începe starea de alertă. Unii spun că va fi foarte periculos. Chiar mai grav, că s/ar da „liber la moarte”. Va scăpa, cine va rezista. Va veni și al doilea val. Alții dimpotrivă spun că cifrele sunt exagerate, că în nicio istorie a vreunei pandemii, nu a existat al doilea val. Să ne vedem de viața noastră, să nu trăim cu frică, să nu ne lăsăm marcați de panică. După 15 mai, cifrele vor coborî considerabil.

Copiii au nevoie să iasă afară. Dar cum să iasă la joacă, dacă jurnaliștii înspăimântă lumea cu tot felul de presupuneri catastrofale și cu cifre astronomice. De parcă numărul morților și al infestaților ar fi o afacere cu jocuri de noroc, parcă s/ar număra bani și nu oameni. 2 mii, 5 mii, 10 mii, 50 de mii, un milion…

În momentul de față, sunt extrem de derutată. Simt că „balanța” cade brusc de la o extremă la alta. Dar din acest motiv, se numește „balanță”, tocmai pentru că nu are o poziție echilibrată. Nu mai vreau să amintesc de scenariile schițate de tot felul de „scenariști”. „Regizorii” nu se lasă nici ei mai prejos. Vin cu completări. Unele, aberante. „Actorii” își interpretează și ei rolurile impregnându/și… nu personalitatea, nu știu dacă în acest context e necesar să ai așa ceva, ci interesele lor, fie ele politice sau nepolitice. Doar „nu” sunt simple marionete, doar „nu”e teatru de păpuși. Le/am văzut și „costumațiile”. Nu puteam să cred că văd așa ceva. Dar era „promo” la film. Jurnaliștii costumați ca niște astronauți, alături de cadre medicale, care purtau o simplă mască pe față și o simplă bonetă pe cap, alături de lucrătorii comerciali, care purtau și ei o vizieră de protecție rabatabilă, alături de polițiști care de asemenea purtau doar mască și mănuși. „Noi suntem la muncă pentru voi. Voi stați acasă pentru noi.” Așa spun cei din linia întâi. „Noi suntem pe teren pentru voi. Voi stați acasă pentru noi.” Spun și ei, „astronauții”. Spre deosebire ce cei aflați cu adevărat în linia întâi, aceștia fac spectacol. Se joacă cu informațiile. Manipulează lumea neputinciosă. Vor să iasă în evidență. Spectacolul trebuie să aibă loc și pe timp de pace, și pe vreme de război. Se lucrează la un adevărat film de groază. Nu se știe însă, ce efect „dorit” va avea asupra spectatorilor. După fiecare „promo”, încep să percep din ce în ce mai clar, doar două feluri de spectatori, aflați de asemenea la extreme: speriați și inconștienți. Nu reușesc să identific o categorie de mijloc. Închei cu cuvintele unui medic român care lucrează în UK: „Închideți televizoarele și deschideți ochii!”

Trăim oarecum în incertitudine. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

6 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

Noi de/acum, suntem alții decât noi, cei de dinainte. Între fiecare eu de/acum și fiecare eu de dinainte, au existat mai mulți „eu” .
Înainte, când plângeam, lacrimile noastre erau flori. Alergam liberi și nesătui pe câmpuri de flori. Împleteam leagăne de flori și visam ca vântul să ne legene. De la pământ până la cer și invers. Dar nu ne/am gândet că florile sunt sensibile, ne/am gândit numai la noi. Ne/am așezat în legăne de flori. Ele s/au rupt, noi am căzut… și ne/am lovit. Am plâns, ne/am dat mâna unii altora, ne/am ridicat unii pe alții și am mers mai departe.
Acum,  lacrimile noastre sunt stele. Sus, pe cer. Ne luminează mereu drumurile. Atunci când sunt întunecate. Ne e frică. Să nu ne împiedicăm. Nu are cine să ne mai ridice. Nu mai avem pe cine ridica. E o noapte lungă. Nu ne vedem. Nu ne întâlnim.

Noi, cei de dinainte, trăiam într/o lume. În care ne încâlzea și ne lumina doar soarele. Aveam lumină și căldură din belșug. Ni se părea ceva normal. Auzeam doar cântecul greierilor și vedeam doar fluturi și buburuze. Dar a venit iarna și acestea au înghetat. Noi cei de/acum nu înțeleseserăm atunci că există mulți lupi în jurul nostru, nu înțeleseserăm că noaptea cântă cucuveaua, iar uliul este răpitor de zi. Iarna nu/i gonește pe lupi. Dimpotrivă. Îi face mai fioroși. Îi unește în haită.

Trăim oarecum  în incertitudine. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

5 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

Astăzi, m/am gândit la Italia. Ceva mi/a amintit de Veneția. Dar nu de o Veneție veselă și grăitoare în toate limbile pământului, cu cântec de gondole și cu dans de apă. De o Veneție stinsă, suferindă, într/o inimă de lume bolnavă.

Să fi avut Mihai Eminescu o premoniție? Să fi presimțit încă de/atunci o Veneție cândva pustie?

S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind pereţii.

Okeanos se plânge pe canaluri…
El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopţii bate.

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
„Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!” (Mihai Eminescu – „Veneția”)

Canale-della-giudecca-Venetia-590x441

Ceva mi/a amintit de Veneția.

1075 de noi îmbolnăviri și 236 de decese astăzi în Italia.

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … dar nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

4 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

Fiecare om pe care/l întâlnești în viață, are un loc în sufletul tău. Ne întrebăm deseori, cât de mare este sufletul, unde s/ar găsi loc pentru atâția oameni… Sufletul e ca o bibliotecă. Cu fiecare om pe care l/ai întâlnit, ai scris o carte și ai așezat/o pe raft. Depinde de noi, cum ne așeazăm cărțile în această bibliotecă… Unii le așează în ordine alfabetică, alții în ordine cronologică, alții după editură, alții după colecții. Pentru unii conteză culoarea, mărimea copertei, pentru alții calitatea conținutului, pentru alții prețul. De/a lungul experiențelor, am învățat să/mi așez „cărțile”, în funcție de valoarea sentimentală pe care o au. Cele mai importante stau pe raftul de sus, ca să pot avea oricând și ușor acces la ele…

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Nu știu încă exact ce anume voi face. Dar voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

3 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

E circ. Nici măcar teatru nu e. E circ, în sens peiorativ. Cu clovni. Care ne stârnesc plânsul. Nu râsul. Cu dresori. Pentru oameni. Cu acrobați. Care merg pe sârmă. De/acasă. Cu iluzioniști. Care fac oamenii să dispară. Cu hipnotizatori. Care hipnotizează oamenii. Și nu/i mai trezesc. În cușcă, lei și tigri. Stau la un metru jumătate unul de altul. Pentru a nu se ataca. Sau mai rău. Pentru a nu se mânca unul pe celălalt. Sau pentru a nu/l linșa pe dresor. Când îi ține la distanță, are oarecum control asupra lor. Cu biciul. Îi minte. Cu zahăr. Înainte de a/și face numărul.  Animalele de la circ. Nu poartă botniță. Spectatorii. Da. „Să fie tăcere!”. Strigă tare directorul circului. Și s/a făcut tăcere. De tot.

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

2 Mai 2o

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Astăzi în România s/au raportat 165 de noi îmbolnăviri, mai puțin cu mai bine de jumătate față de ieri și 11 decese.

Poate totuși previziunile sumbre ale specialiștilor, nu se vor adeveri.

Astăzi a fost Ziua Tineretului, zi care a fost instituită prin Legea nr. 425, adoptată la 25 octombrie 2004. Din anul 2016 , în România a fost desemnat câte un oraș care a primit titlul de Capitala Tineretului. Aceste orașe sunt selectate an de an, în urma unui concurs de proiecte.

Primul oraș care a fost desemnat drept Capitala Tineretului a fost Timișoara, iar mandatul a durat de la 2 mai 2016 până la 1 mai 2017. De la 2 mai 2017 până la 1 mai 2018 Capitala Tineretului a fost Bacău. De la 2 mai 2018 până la 1 mai 2019 Baia Mare a fost Capitala Tineretului, urmată de Iași în perioada 2 mai 2019 – 1 mai 2020. De astăzi ștafeta este preluată de Constanța, noul oraș desemnat a fi Capitala Tineretului în perioada 2 mai 2020 – 1 mai 2021.

Un 2 mai cu o dimineață altfel însorită, cu o după-amiază altfel însorită, dar cu o seară altfel înnorată. Pe străzi, puțin tineret. Câteva perechi de tineri relaxați, fără mască, ținându/se de mână s/au plimbat în susul și în josul străzii. Câțiva copilași alergau fericiți în jurul blocului. Unii purtau mască, alții nu. Băncile din fața blocurilor erau ocupate de pensionari. Ieșiseră ca muștele la soare. Nu mai purtau măști, nici ei.

Oricum, totul pare amorf. Parcă nimic nu are început și sfârșit. Supraviețuim într/o continuă lâncezeală. Consultăm statistici și ascultăm minciunile de la Știri și de pe lângă Știri. Adevărul este că nu ni se prezintă nimic oficial despre acest virus. Numai păreri, concluzii la păreri, atacuri la păreri, afirmații nesigure, știri false, (ca să nu spun fake news, cum se vorbește acum), teorii ale conspirației, interese politice…orice altceva, mai puțin adevăr. După atâtea săptămâni de „război” cu virusul, cercetătorii direct implicați nu au fost capabili să clarifice oficial nici măcar proveniența virusului. Fac anumite afirmații, după care se contrazic, apoi iar revin la afirmațiile inițiale, după care iar se contrazic. Nici nu mai știi pe cine să asculți, ce să asculți… Iar moderatorii de emisiuni pe această temă, fac adevărate spectacole artistice. Nu mai ai nevoie să te uiți la vreun film, ba mai mult, uneori am impresia că fac și eu parte din film. Din film poate nu, dar din regie și scenografie, da. Nu pot să înțeleg cum atâtea minți luminate în secolul al 21-lea, nu sunt în stare să rezolve situația. Nici măcar nu apar la rampă pentru a confirma sau infirma anumite lucruri. În ciuda spectacolelor pe care le traversăm, cred că suntem destul de maturi să conștientizăm faptul că nouă nu ni se spune adevărul. Noi suntem lăsați în mod intenționat să divagăm de la subiect, pentru ca astfel să pierdem logica și să ne cufundăm într/un labirint.

Oricum, în ciuda planurilor pe care le gândesc mai-marii noștri, pentru ca lucrurile să meargă mai departe,  cred că totul se va schimba. Nimic nu va mai fi ca înainte, începând cu implicarea în viața de familie, la locul de muncă, cu prietenii. Nu vom mai sărbători la fel, nu vom mai suferi și nu ne vom mai bucura la fel. Se va schimba și stilul în care vom munci, stilul în care ne  vom petrece timpul liber, stilul de viață, modul de gândire, sistemul de valori. Nu știu dacă va fi mai bine sau mai rău, nu știu cât de ușor vom accepta schimbarea, sau mai bine spus cât de pregătiți suntem pentru a accepta schimbarea, nu știu cum se va desfășura adaptarea la noul stil de viață, de muncă, dar știu că totul se va schimba, inclusiv noi toți ne vom schimba. Deja vremea, nu mai este cum era, nici natura nu mai are aceleași culori. Sunt alte nuanțe, alte zgomote, alte mirosuri. Nici noaptea nu mai este noapte, nici timpul nu mai este timp, nici ploaia nu mai e ca înainte. Nici chipul nostru nu mai e cum era. Cu masca pe gură și pe nas, transmitem un singur mesaj: Să fie tăcere!

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep de/acum să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

 

1 Mai 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Astăzi în România s/au raportat 327 de noi îmbolnăviri și 27 de decese. Zig-zag în continuare. În Italia și în Germania cazurile de îmbolnăviri și de decese scad vizibil. În Marea Britanie se agravează situația, dar nu depășește o anumită limită.

Astăzi a fost 1 Mai, o zi caldă și frumoasă, vestind parcă sosirea verii. Am întâlnit copii pe esplanadă. Au început să iasă, echipați cu măscuțe și cu mănuși. Sunt drăgălași, dar neobișnuiți.

Situația pare deocamdată mai bună, dar urmărind declarațiile specialiștilor, trebuie să înțelegem că vor urma zile grele. Sincer, eu nu cred, însă recunosc că sunt precaută. Atașez declarațiile managerului Institutului „Matei Balș”, Adrian Streinu-Cercel: https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/avertismentul-lui-streinu-cercel-privind-purtarea-mastilor-cand-ma-uit-la-televizor-ma-apuca-groaza.html

Cu toate acestea, oamenii nu trebuie speriați. Ne aducem aminte foarte bine, că în urmă cu câțiva ani, domnul Streinu-Cercel a făcut mult spectacol și cu gripa porcină. Eu personal îl ascult, dar nu prea am încredere în ceea ce spune. Nu știu ce cărți „joacă” și ce interese reprezintă, însă are mare talent în a speria oamenii. Dacă tot vordesc despre  „a fi speriat” în contextul unei pandemii, voi reda o pildă pe care am citit/o cândva:

Un negustor s/a întâlnit în drumul său, cu ciuma. S/a uitat îngrijorat la ea și a întrebat/o:
„Unde te duci?”
„În Bagdad”, a răspuns ciuma. „Trebuie să mai curăț Pământul de niște oameni.”, a mai adăugat ea.
„Ciți oameni vrei să ucizi?” a întrebat negustorul, din nou îngrijorat.
„Nu mulți, doar 5000 de oameni”, a răspuns ciuma.
Timpul a trecut repede și negustorul s/a întâlnit din nou cu ciuma. Știa deja că în Bagdad muriseră 60.000 de oameni, din cauza acestei maladii necruțătoare.
„Mi/ai spus că vei omorî 5000 de oameni! Cu toate acestea, ai măcelărit 60.000 de vieți”, i/a spus negustorul furios ciumei.
Ciuma, calmă și încrezătoare, i/a răspuns prompt:
„Eu am fost corectă. Am ucis 5000 de oameni, atât cât mi/am propus.”                                    „Și ceilalți?” A întrebat nedumerit negustorul. „De ce au   murit?”                                            „Ceilalți au murit de frică.”, i/a răspuns ciuma.

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep de/acum să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

30 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Astăzi în România s/au raportat 262 de noi îmbolnăviri și 24 de decese. Așa cum am prevăzut, atât îmbolnăvirile cât și decesele au scăzut. Coborâm, dar în zig-zag.

A crescut îngrijorător numărul îmbolnăvirilor (6032) în Marea Britanie, depășind astăzi Franța, prin numărul total de cazuri de COVID-19. Astfel Marea Britanie are 171 253 de îmbolnăviri, iar Franța cu numărul mai mic de îmbolnăviri de astăzi (758) se clasează în urma Marii Britanii, cu un număr total de 167 178 de oameni infestați. Rusia și Brazilia se confruntă în continuare cu un număr mare de îmbolnăviri, astăzi cele două țări raportând 7099, respectiv 6019 cazuri noi. Statele Unite își păstrează în continuare primul loc în topul malefic, cu 30 829 de îmbolnăviri și cu 2201 decese. Astăzi am vorbit cu un doctor și l/am întrebat de ce sunt atât de multe cazuri de COVID-19 în Statele Unite și de ce atât de multe decese. Mi/a răspuns că, în Statele Unite, din păcate oamenii sunt foarte „chimizați”. Alimentele sunt chimizate, medicamentele la fel, aerul este foarte poluat. Toate acestea ar contribui la scăderea sistemului imunitar. Aceasta ar fi principala cauză a tragediei actuale. Nu știu ce să cred, dar a fost răspunsul unui medic.

Când în Italia și în Spania epidemia atinsese apogeul, citisem undeva că italienii și spaniolii nu ar fi adepții vaccinurilor, cel puțin nu ai celor antigripale. Ei ar pleda pentru tratamente naturiste, pentru o mâncare sănătoasă și pentru un stil de viață sănătos. De aceea în 2016, 40 000 de italieni depășiseră vârsta de 100 de ani. Din acest motiv, ar fi fost atât de vulnerabili în fața acestui virus. Ce/aș putea înțelege? Indiferent dacă mănânci sănătos sau nesănătos, dacă ai un stil de viață sănătos sau nesănătos, oricum poți deveni victima acestui coronavirus.

În final consider că atitudinea pe care o ai în fața acestei maladii aparent de neînvins, contează cel mai mult. Decât să fim obsedați de bani, de statistici, de foamete, mai bine ne/am preocupa mai mult de latura noastră psihică și de cea spirituală. Să învățăm să ne bucurăm de viață, să nu râvnim după averi. Să nu ne mai lăsăm impulsionați de ambiții deșarte, pentru că în condițiile de față, noi trăim doar clipa. Să învățăm să nu mai dorim ceea ce este al altuia. În general, fiecare dintre noi are tot ce/i trebuie, doar să/și activeze ochii spirituali, pentru a vedea, că într/adevăr are de toate și să învețe să fie mulțumit cu ceea ce are. Să învățăm să avem răbdare cu oricine și în orice situație. Nu mai funcționează „batutul din picioare”pentru împlinirea dorințelor, să ne maturizăm și să ne înțelepțim odată, pentru că e vremea… Să nu/i Mai mințim pe cei din jur și să nu ne mai prefacem din orgoliu, din mândrie. Adevărul este cel mai simplu. Să nu mai trăim în ură cu proprii noștri frați și nici cu semenii noștri, pentru că relația dintre oameni este foarte importantă, să nu alegem dezbinarea. Izolarea de azi, este oarecum un răspuns la faptele noastre răutăciose. Să nu mai fim ahtiați după străinătate, după lumea „sus-pusă”, după monden. Să încercăm să ne facem ordine mai întâi în sufletul nostru. Să nu mai „citim în stele” și în horoscop, să citim cărți bune, din care avem ce învăța. E greu să trăim fără stresul care ne/a îmbolnăvit ani la rând. Să ne eliberăm complet de stres. Să nu înlocuim stresul pe care l/am trăit până acum cu stresul creat de frica de a nu ne îmbolnăvi. Să ne trăim viața frumos și decent. Să ne bucurăm de ziua de azi. Mâine nu știm ce va fi. Sperăm doar să fie mai bine.

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep de/acum să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

 

29 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Astăzi în România s/au înregistrat 362 de noi îmbolnăviri și 30 de decese. Jocul în zig-zag, continuă. Coborâm cu 2 pași înainte și cu 2 înapoi. Mâine vor fi mai puține cazuri.

Spania a avut un număr mare de îmbolnăviri (4771), dar și un număr crescut de decese (453). Italia se menține relativ bine deocamdată. Astăzi a înregistrat 2086 de îmbolnăviri și 323 de decese. Franța a înregistrat mult mai puține cazuri de îmbolnăviri (509) decât Germania (1627). În Regatul Unit, situația nu este grozavă, dar nici nu depășește anumite limite (4076 de îmbolnăviri și 795 de decese). Rusia (cu 5841 cazuri de  COVID-19, astăzi) și Brazilia (cu 6462 cazuri de  COVID-19) rămân în continuare, după Statele Unite ( cu 28 429 cazuri de COVID-19, astăzi), țările cu cel mai mare număr de îmbolnăviri. Din cele 54 de țări ale Africii, am ales să privesc statisticile în Tunisia. Astăzi, aici s/au raportat doar 5 cazuri de coronavirus și niciun deces. Arunc apoi o privire asupra Americii de Nord. Despre Statele Unite, nu este cazul să mai spun acum ceva. Privirea mea se oprește pe statisticile din Canada. Astăzi au fost raportate 1571 de îmbolnăviri și 137 de decese. În America de Sud, conform statisticilor în Peru s/au înregistrat 2741 de îmbolnăviri și 89 de decese. Curiozitatea mă face să privesc și spre Asia, continentul de pe care a plecat „celebrul” virus. În China s/au raportat 22 de cazuri și niciun deces, în Japonia 159 de cazuri și 19 decese, iar în Coreea de Sud, 4 cazuri noi și 1 deces.

Astăzi am plâns mult. Sunt foarte dezamăgită de oamenii de știință, care aparent nu par a fi în stare să găsescă un medicament, care să împiedice acest val de nenorociri.

A fost cândva o lume, în care oamenii trăiau mulțumiți, bucurându/se de libertate, de sănătate, de imaginație. Toți aveau ceea ce poți avea într/o viață normală de om. Aveau o casă, o familie reușită și un loc de muncă, alături de colegi minunați. Aveau bun simț, erau corecți, își respectau semenii, aveau răbdare unii cu alții iar lucrurile în viața lor se dezvoltau și se desfășurau armonios.

Într/o zi unii dintre ei, au dorit să iasă din rândul acestora. Nu voiau să mai fie la fel ca toți ceilalți. Nimic rău până aici. Ambiția, concurența sunt binevenite. Doar că atunci când ai niște ambiții peste nivelul tău, peste propriile puteri, deseori, acestea devin capricii iar capriciile devin deseori capcane. Într/o viață normală de om, există visuri care se pot împlini și visuri care nu se pot împlini. Atunci când nu/ți poți împlini un vis într/un mod cinstit și nu accepți situația, recurgi la șiretlicuri, trișezi, îi defavorizezi pe alții și atunci lucrurile îți scapă de sub control, din punct de vedere moral. Te afunzi, tot mai mult. Așa e jocul acesta. Nu am auzit pe nimeni să lupte pentru a deveni în viață un om foarte bun. Nu am auzit pe nimeni să lupte, pentru a învăța să ierte pe cineva sau să/i ierte pe toți oamenii care greșesc față de el. Într/un cuvânt, nu am auzit pe cineva care să vrea să lupte, pentru a deveni un om impecabil. Mulți își imaginează că sunt impecabili, dar aceasta este altă temă.

Astfel, oamenii au început să se schimbe. Să nu mai fie mulțumiți de ceea ce au. Au început să/și dorească mai mult, tot mai mult și cu sens și fără sens.

Tehnologia avansa de la o zi la alta. Femeile doreau din ce în ce mai mult lux. Pentru lux era nevoie de bani, pentru bani deveneai sclav pe moșie, astfel încât nu aveai timp nici măcar să/ți cheltui banii. Oamenii stăteau închiși de dimineață până seara la locul de muncă, mulți dintre ei, fiind foarte bine plătiți, dar tot nemulțumiți.

Mamele doreau carieră, nu mai aveau timp de copii. Plăteau o sumă mare de bani la instituțiile de învățământ particulare și îi părăseau acolo, câte 8, 10 ore pe zi. Nici gând să se mai ocupe de educația lor. Când se bucurau de puțin timp liber, prioritate aveau restaurantele și hainele din magazinele de lux.

În general, oamenii nu se mai bucurau de lumina zilei, de familie, de sărbători, de primăvară, de flori. Munceau zi și noapte, dacă se putea, chiar și în week/end. Totul se raporta doar  la bani. Acesta era singurul obiectiv cu adevărat important în viața lor. De asemenea, imaginea și eticheta.

Supărat, Conducătorul Suprem al lumii, le/a trimis câteva semne, în speranța că oamenii își vor schimba modul de gândire. Le/a luat persoane dragi, transmițându/le prin aceasta că nu numai banii sunt importanți, că timpul pe care l/au avut, l/au canalizat către o un singur scop, cel financiar. Dar ei nu au înțeles nimic din această lecție. Le/a trimis cataclisme naturale și accidente pentru a le demonstra că viața pe pământ se poate termina într/o clipă, cu sau fără bani. Dar cei neafectați, nu au învățat nimic nici din această lecție. Banii și luxul erau în continuare preferințele principale ale oamenilor. Le/a dat falimente, demonstrându/le că locul de muncă, sursa de la care/ți câștigi banii, se poate pierde într/o clipă. Dar când sufereau unii, nu înțelegeau nimic alții.

Atunci Creatorul acestei lumi a fost mâhnit și s/a gândit că oamenii trebuie să sufere toți în același timp, din același motiv. S/a gândit să le trimită ceva ce/i va face să/și schimbe mentalitatea, să se raporteze la alte valori. Într/o zi le/a trimis un virus. Invizibil de mic, un virus care pe moment a îngenunchiat lumea. Un virus care le/a demonstrat că deși infim, este mai puternic decât cea mai luminată minte de pe pământ. Le/a demonstrat că nici deșteptăciunea, nici rațiunea nu/i stau înainte.

Cum putem învinge acest virus? Care/i arma cu care/l putem doborî?

I/a obligat pe părinți să/și crească singuri copiii, le/a obligat pe femei să/și gătească, să spele, să calce. Vorbeam cândva cu o doctoriță despre stafilococul auriu. Dumneaei spunea că acest stafilococ a apărut datorită lipsei de igienă din casă. Au apărut așternuturi și haine care nu necesită să fie călcate, sunt confecționate dintr/un fel de supraelastic sau dintr/un material sintetic, pe care nici nu/l poți spăla la mașină la 90 de grade. Foarte multă lenjerie intimă este din material de proastă calitate, colorată, motiv pentru care nu o poți spăla de asemenea la 90 de grade, așa cum ar trebui. Mai apăruse o modă, precum că în casă nu trebuie să te descalți la ușă. Era de prost gust să/i ceri cuiva, așa ceva. Nu se mai dezinfectau clanțele la uși, robinetele, telefoanele mobile, preșul de la ușa de la intrare. Cine avea menajeră, probabil că aceasta dezinfecta, cine nu… mai puțină dezinfectare. Ti/era foame la serviciu și fugeai  la chioșcul sau la patiseria de la colț, pentru a/ți lua de/acolo ceva de mâncare și mâncai fără probleme, cu mâinile nespălate, pe stradă sau la birou. De aceea au apărut stafilococi, viruși…

Așadar am primit un virus care să se ocupe de educația noastră. Oarecum este rușinos ca în secolul al 21/lea să ne îngenuncheze un virus care trăiește și rezistă în mizerie, un virus – să/l numim ca pe hepatita A – „al mâinilor murdare.”

Acum nu mai primim nici menajere, nici bucătărese în casă, femeile se ocupă de gospodărie. Multe gospodine nu îndrăznesc să mai facă o comandă online, așa că bucătăria proprie e cea mai sigură soluție. Sunt o mulțime de rețete pe internet. Am învățat să ne dezinfectăm calculatoarele și telefoanele, am învățat să ne reeducăm să avem răbdare cu copiii noștri, să ni/i acceptăm cu bune și rele, căci noi i/am educat așa cum sunt. Am învățat să ne descurcăm cu două rânduri de haine, cât mai decente și o pereche de încălțăminte comodă pe care o dezinfectăm cu clor la ușa de la intrare. Femeile au învățat să se vopsească pe păr singure, să se pieptene și să/și strângă părul într/o coadă la spate, au învățat să/și îngrijească singure unghiile de la mâini și de la picioare. Astăzi când voiam să ies din casă, după ce mi/am prins părul la spate, căutam rujul. Apoi mi/am adua aminte. Ruj? Pentru ce? Doar ca să/mi „ștampilez”masca de pe gură.

Virusul Corona i/a spus într/o zi Creatorului Suprem.

„Ai niște copii foarte obraznici. Nu învață nimic din experiențele pe care le au, sunt nerecunoscători, vor mereu tot mai mult de la tine iar pe măsură ce primesc ceea ce/și doresc, vor altceva. Niciodată nu/i mai mulțumești, nu apreciază nimic. Sunt mândri, lacomi, răutăcioși unii cu alții, neiertători, deși tu îi ierți pe fiecare dintre ei pentru prostiile pe care le fac. Ești un părinte prea bun, prea milos pentru ei. Își imaginează că dacă au bani, sunt invincibili. Eu îți voi demonstra, că îi voi educa în câteva luni, cum nu ai putut tu să/i educi în sute de ani.”

„Cum vei proceda?” A întrebat Creatorul.

„Le voi demonstra că deșteptăciunea lor întârzie să apară, dacă tu nu/i luminezi. Îi voi constrânge să/și facă ordine în casă și în viață. Au uitat de/așa ceva, după cum știi. Totul e pe fugă, totul e la întâmplare. Pleacă dimineața de/acasă și ajung noaptea înapoi. Trăiesc o viață foarte dezordonată. Le voi demonstra că nici luxul, nici banii lor nu au nicio valoare în situații critice. Le voi demonstra că totul se poate termina într/o clipă. Îi voi izola pentru a/i învăța să/și aprecieze familia, prietenii. Îi voi învăța să le fie dor.”

„Ei încă nu concep să se raporteze la alte valori decât cele materiale. După cum vezi, în loc să se gândească la sănătate, să se gândească cum să/și schimbe stilul de viață, ei continuă să se gândească la bani.” A spus Creatorul.

„Aici voi avea mult de lucru cu ei. De aceea nu voi pleca repede. Când nu vor mai fi lacomi și avizi după bani și după putere, mă voi retrage singur. Dacă vor redeveni oameni, în adevăratul sens al cuvântului, dacă se vor iubi și se vor respecta între ei, dacă vor avea o relație frumoasă cu tine, dacă vor ști să aprecieze viața, la adevărata ei valoare, voi pleca. Dacă nu/și vor schimba mentalitatea și nu vor respecta cu toții principiile morale, vor fi nevoiți să învețe să trăiască cu mine.”

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep de/acum să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

28 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Astăzi în România s/au raportat 277 de cazuri noi de coronavirus, în scădere față de ieri, când s/au înregistrat 303 și 22 decese, la fel ca ieri.

Cu excepția Statelor Unite, în restul lumii, atât numărul deceselor, cât și al îmbolnăvirilor scade vizibil, dar în zig-zag. În Italia s/au raportat azi 2091 de îmbolnăviri și 382 de decese, în Spania 2706 de îmbolnăviri și 301 de decese. În Germania 673 de îmbolnăviri și 89 de decese. În Marea Britanie a scăzut de asemenea numărul îmbolnăvirilor la 3996 față de 4309 ieri, dar s/au înregistrat 586 de decese, aici numărul fiind în creștere. În Franța a scăzut de asemenea numărul de decese, de la 437 ieri, la 367 azi.

A fost nevoie să/mi fac mai multe cumpărături și am ieșit astăzi din casă. Nu mică mi/a fost mirarea, când am văzut cât de inconștienți sunt oamenii pe stradă.

În picioare sau așezați pe bănci câte 2, 3 oameni discutau aprins subiecte politice. Mai era implicat în discuție și câte un om cu un câine. Câinele lătra, ei vorbeau, povesteau, râdeau, unii purtau mască, alții nu purtau…

Deja strada începea să se aglomereze. La magazinul apicol de la colțul blocului, vânzătoarea, care era de fapt patroană, ce/i drept, cu mască la gură, a început să/mi povestească despre fosta ei angajată, doamna Marcela. Îi murise soțul și s/a mutat la Brașov la sora ei. Pentru că nu mai avea vânzătoare, trebuia să vândă chiar ea produsele și nu cunoștea codul acestora. Doamna era relaxată, ea povestea, ea râdea, eu mă uitam după produse. Între timp a apărut o persoană care a intrat și ce coincidență, căuta exact aceleași produse ca și mine, stându/mi alături și stresându/mă pe mine cu respirația ei îngreunată din cauza măștii, care/i acoperea gura și nasul.

La aprozarul cel mai apropiat de casă, oamenii nu respectau distanța. Vânzătoarea, fără mască de altfel, râdea și comenta cu fiecare, despre ce/i trecea prin cap. Un subiect despre care discutau, era contul de Facebook. Spunea cineva că acum se sparg multe conturi de Facebook. Nu am avut răbdare să ascult, nici măcar cât am stat la rând.

Pe esplanadă am văzut un bărbat și o femeie, tolăniți pur și simplu pe o bancă. Mâncau direct din mână, câte o plăcintă, fără șervețel, fără punguță.  Nu cred că erau prea curați pe mâine, deoarece aveau câteva sacoșe pline, lângă ei. Cu siguranță mânerele sacoșelor nu sunt curate. Niciodată nu am fost adepta mâncatului pe stradă. Nu tolerez nici măcar covrigii sau înghețata pe stradă, am considerat acest lucru o lipsă de educație. Dar acum chiar nu este indicat să mănânce cineva pe stradă. Sănatatea are prioritate în fața poftei și chiar a foamei.

Mă mir că dugheana cu pizza, din stația de tramvai a rămas totuși deschisă. Acolo se vindeau felii mari de pizza, mirosind grețos a salam prăjit. Dintr/o dată s/au apropiat de acel chișc, două fătuci cu buze siliconate și cu unghii bleumarin. Vânzătoarea a venit repede la geam. Fetele inconștiente ar fi cumpărat câte o felie. Dar din gesturile vânzătoarei, am înțeles că nu mai servește pizza la felie. Astfel clientele și/au luat o pizza întreagă la cutie, după care s/au așezat pe o bancă și au început să mănânce. Întindeau cașcavalul topit și pe mână, și sub bărbie, adică pe mască, și pe buzele siliconate, după care se ștergeau cu limba, așa cum vaca se șterge cu limba pe bot, după ce bea apă.

Însă și mai mult mi/au atras atenția atât copiii care se jucau cu bicicletele pe esplanadă, cât și mamele care au ieșit la plimbare cu copii de 5, 6 ani. Am văzut multe mămici, însoțite de copii. Mă surprinde că mamele poartă mască, iar copiii, nu. De ce nu poartă copiii mască? Am mai văzut așa ceva și zilele trecute. Părinții poartă mască, copiii, nu. Doar cei mai măricei.

La un chioșc, o mămică cumpăra banane. Apoi i/a întins o banană fetiței ei, de 5, 6 ani. Dar fructul nu era spălat. Vânzătoarea de la chioșc nu avea sistem POS, deci lua banii cu mâna. E adevărat că banana se mănâncă din coajă, dar eu nu i/aș da unui copil mic o banană nespălată nici măcar pe vremuri bune, cu atât mai puțin acum.

Am intrat în farmacie. Acolo m/am înțeles foarte greu cu farmacistul, deși am vorbit amândoi foarte puțin. Ba nu auzeam eu ce spunea el, ba nu auzea el ce spuneam eu. Era din cauza măștilor la gură.

În final m/a strigat cineva dintr/o mașină. Era o prietenă veche, pe care nu o mai văzusem de mult timp. Aș fi vrut să o îmbrățișez, dar mi/a întins mâna, făcând gestul de STOP. Stai la distanță de mine. Este asistentă medicală și lucrează chiar la Terapie Intensivă, cu bolnavii de COVID-19. Mi/a spus „Sunt negativă. Deocamdată. Am făcut testul. Îl repetăm la câteva zile. Să văd cât mă păstrez. Nu mai sunt atât de mulți bolnavi, dar cei care sunt, nu mai au șanse de supraviețuire. Mă sperie faptul că văd prea multă relaxare, iar autoritățile parcă ar încuraja acest lucru. Avem nevoie de vreo 3 ani ca să ne revenim complet. Vorbim în continuare pe messenger.” Apoi a închis ușa la portiera mașinii și a plecat.

„Trei ani?” Mă tulbură afirmația ei. Mă întreb la ce s/a referit, când a spus „să ne revenim complet”…

Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep de/acum să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. Poate voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

27 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Astăzi în România s/au raportat 303 cazuri de noi îmbolnăviri și 12 decese. Cu excepția Statelor Unite, în restul lumii, atât numărul deceselor, cât și al îmbolnăvirilor a scăzut vizibil. În Italia s/au raportat azi 1739 de îmbolnăviri și 333 de decese, în Spania 2793 de îmbolnăviri și 331 de decese. În Germania 372 de îmbolnăviri și 9 decese.

O altă problemă în perioada stării de urgență este închiderea cabinetelor stomatologice. Înțeleg că tratamentele stomatologice ar putea constitui o sursă de înfectare mai rapidă cu COVID-19, dar totuși nu putem neglija nici faptul că netratându/ne cariile, putem ajunge la infecții dentare foarte grave. Poate ar fi trebuit să fie primite măcar urgențele. Nu mai spun de copii, ce crize fac atunci când au dureri de măsele sau de dinți. Iar dacă nu lucrezi în domeniu sau dacă nu ai o cunoștință care să te sfătuiască, nici nu știi cum să procedezi cu durerile de dinți la copiii mici. Recunosc, și eu am mare nevoie de medicul meu stomatolog, dar azi când am sunat din nou la cabinet, bineînțeles că nu a răspuns nimeni. Însă am reușit să conving farmacista să/mi dea o cutie de amoxicilină și o folie de algocalmin, cu promisiunea că/i voi aduce o rețetă. De frica de a nu exista o infecție dentară, datorată unei carii, am început să iau antibiotice, fără un consult stomatologic. Nici nu știu dacă fac bine sau rău, dar prefer să iau degeaba, decât să ajung cu vreun abces imens la urgențe, mai ales că am avut câteva zile de dureri înfiorătoare la măsea. Tratamentul dentar este o problemă serioasă, apărută în perioada stării de urgență. Azi am respirat mai liniștită, deoarece am auzit la știri, că de pe 15 mai se vor deschide și cabinetele stomatologice.

În Suedia, singura țară care nu și/a întrerupt activitatea, s/au raportat azi 286 de îmbolnăviri și 80 de decese. Virusul începe să facă mai puține victime, cu sau fără restricții.

Miroase a primăvară. Trăim oarecum în continuare în incertitudine. Dar încep să/mi refac programul. Nu știu încă exact ce anume voi face. Dar cu siguranță, ca fiecare dintre noi,  voi învăța să mă readaptez după această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și nu încetez să sper în fiecare seară, că poate mâine, va fi mai bine.

26 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Astăzi, deși în România numărul îmbolnăvirilor a crescut (401 cazuri noi, față de 218 ieri și 18 decese), în Europa, situația s/a îmbunătățit vizibil. Nu am mai văzut de multe săptămâni un număr mai mic de 400 de decese pe zi cum am văzut azi, la țările cel mai grav afectate. Nici numărul îmbolnăvirilor nu a fost exagerat. În Spania s/au înregistrat 2870 de îmbolnăviri și 288 de decese, în Italia 2324 îmbolnăviri și 260 de decese, în Franța 612 îmbolnăviri și 242 decese, în Germania 607 îmbolnăviri și 19 decese, în Marea Britanie 4463 îmbonăviri și și 413 decese, față de 813 ieri. Peste 1000 de îmbolnăviri s/au mai înregistrat în Turcia, Iran, Rusia, Brazilia și Arabia Saudită. Peste 100 de decese s/au mai înregistrat azi doar în Belgia. Până la această oră (21,40 – ora României), în Statele Unite s/au înregistrat 15147 de noi îmbolnăviri și 685 decese.

Chiar dacă lucrurile par să se îmbunătățească, precauția trebuie să fie maximă. La noi în țară, se discută foarte mult pe tema deschiderii instituțiilor de învățământ. Se vor deschide sau nu pe 18 mai? Se va prelungi anul școlar până în iulie? Adevărul este că părinții de copii mici își doresc foarte mult redeschidea grădinițelor și a școlilor. Sunt oameni tineri, dornici să/și trăiască viața, nu au răbdare cu proprii copii și de ce să nu recunoaștem sunt și suficient de inconștienți.

În cazul în care se vor deschide școlile și grădinițele, premierul Orban spune că elevii vor purta măști și li se va controla temperatura zilnic. Adevărul este că despre grădinițe, eu cel puțin nu am văzut nimic oficial. Dar mai interesați decât cei care lucrează în învățământul de stat și au examene cu clasele terminale, sunt patronii de grădinițe private. Ei deja stau deja ca niște vulturi, gata de start, să/și deschidă unitățile. Motivul nici nu mai trebuie menționat, se înțelege de la sine. Dar sănătatea copiilor și a cadrelor didactice este mult mai importantă decât orice taxă care trebuie plătită. Nu știu dacă premierul Orban are copii, habar nu am. Dar primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, probabil și în calitate de mamă, a demonstrat că înțelege mult mai bine situația.

https://www.portalinvatamant.ro/articole/noutati-97/ludovic-orban-siquotelevii-vor-purta-masca-si-li-se-va-lua-temperatura-la-intrarea-in-scoalasiquot-9318.html?fbclid=IwAR0IA1aKfoPpIzvNO9cvaveMatEGB-y0lUdIeCxAOWk8HC10MoM9__GGe9I

Pe segmentul 2 – 8 ani, va fi foarte greu cu copiii, cu măștile și cu temperatura. Copiii mici își vor da jos măștile, vor pune mânuțele nespălate pe măști și pe năsuc, apoi le vor pune înapoi pe față, le vor lăsa în bănci, în ghizdane, ba chiar și le vor împrumuta unii altora. Vor trebui confecționate pe culori, pe modele, pentru a le recunoaște. Unii vor prefera măștile altora. Alții le vor încurca. Ar fi necesar mai mult de o mască pentru fiecare copil. Cine le achiziționează? De asemenea vor fi probleme cu luarea temperaturii. Legea spune că la 100 de copii, trebuie să fie o singură asistentă medicală. Cum va putea ea lua temperatura singură, dimineața la 100 de copii mici? Poate până seara, reușește să le ia temperatura. Mai nou, am văzut că educatoarele trebuie să se implice și ele la temperatură, învățătoarele de la clasele mici, la fel. Deci cadrele didactice vor deveni și cadre medicale, și îngrijitoare, și babysiter, și badygurd, poate chiar și portari. Și cobai. Pentru că în cazul în care micuții s/ar îmbolnăvi, cadrele didactice ar experimenta automat boala. Cine le garantează micuților securitatea? Cine le garantează cadrelor didactice securitatea? Sunt două categorii expuse.

Un alt inconvenient ar fi numărul mare de elevi din clase și căldura foarte mare din iunie și iulie. Cum va putea preda un profesor vara, cu masca pe gură? Cum se va adapta un copil, într/o zi caniculară, cu masca pe gură? Iar în grădinițe… nici nu vreau să/mi imaginez cum va fi. Mai ales că în grădinițele și școlile private, la prânz copiii mănâncă acolo, se spală pe dinți, și dorm acolo. Cum vor dormi ei cu măștile pe față???

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

 

25 Aprilie 20

În România s/au înregistrat astăzi 218 cazuri noi de îmbolnăviri și 34 de decese. Din ce văd pe statistici, situația nu pare a fi una de speriat, dar cred însă că trebuie să fim foarte prudenți în continuare. Așa cum am scris, după ce văd statisticile în țara mea, mă uit în Europa. Cred că și în țările afectate, se simte o ușoară îmbunătățire a situației. Observ însă că e o manifestare în zig-zag a scăderii numărului de îmbolnăviri și de decese. Aceste cifre coboară astfel în statistici: scad, cresc, scad, cresc, deci nu coboară direct în pantă. Astăzi s/au înregistrat în Marea Britanie 4913 cazuri noi de îmbolnăviri și 813 decese, în Spania 3995 cazuri noi și 378 de decese, în Italia 2357 de cazuri noi și 415 decese și în Germania 419 cazuri și 45 de decese.

Unul din segmentele foarte controversate în aceste zile, este cel al învățământului preșcolar și preuniversitar. Își încep activitățile școlile și grădinițele pe 18 mai? Se va continua activitatea online în învățământ? Are bază legală? Se va prelungi anul școlar? Cum vor sta copiii cu mască pe față la 35 de grade C în clasă? Întrebările sunt logice, e normal ca părinții să se intereseze de condițiile din sala în care copiii lor își desfășoară activitatea.  Când însă citesc unele răspunsuri date de autorități, îmi vin în minte spusele marelui povestitor, Ion Creangă: „Nu sunt deștept, dar când mă uit în jur, prind curaj.”

Una dintre problemele deseori controversate, este predarea online. Dacă este eficientă, dacă nu.. În primul rând, nu este ceva organizat. Până acum cel puțin, prezența nu era obligatorie, nu se puneau note, nu se predau lecții. Apoi, într/adevăr există un pericol, la care se expun, atât elevii, cât și cadrele didactice. Dacă aveți răbdare să citiți articolul de mai jos și să vedeți ce s/a întâmplat, în timpul unei predări online, atunci vă convingeți fără nici o altă explicație. Exact același lucru i s/a întâmplat și unui elev de/al meu, cu tatăl lui, în timpul unei predări online.

https://xn--laclas-n0a.ro/opinii/un-pericol-la-care-nu-v-ati-gandit-atunci-cand-tineti-lectii-online/?fbclid=IwAR0Zg7xyNu0PsphY3rp0fGlG3pvYXbJESJK6SpK5UImomgR_75StS-oqWUE

Nu sunt povești, sunt lucruri adevărate și penibile. Atât elevii, cât și cadrele didactice, nu și/au amenajat în casă birouri sau săli de clasă. De asemenea, nu foarte mulți dintre noi, locuim în palate sau în vile cu 15 camere. Să nu uităm că ne mai confruntăm și cu o mare lipsă de educație. Nu suntem obișnuiți, să fim filmați în propria casă. Nu ne/am educat încă în acest sens.

Cel mai penibil lucru însă este să faci ore online cu grădinița, mai ales cu grupa mică și mijlocie, cum am înțeles că se procedează la grădinițele particulare, sau chiar cu clasele primare. Însă problema aici este de natură financiară. Părinții plătesc o taxă, iar cadrele didactice trebuie să justifice acei bani. Nu înțeleg de ce trebuie să țină ore online, cadrele didactice care sunt în somaj tehnic la școlile și grădinițele particulare. Ele lucrează pentru particular și sunt plătite de stat. Taxele părinților la cine ajung în această situație?

Cadrele didactice nu au experiență cu camera de filmat. Se pot filma dintr/un unghi nefavorabil, se pot bâlbâi, pot face gafe. Acest lucru este un mare dezavantaj pentru ele, deoarece de multe ori, pot stârni râsul sau amuzamentul elevilor. Nu poți să dai pur și simplu drumul la cameră și să filmezi. Ai nevoie de un cameraman, de un sprijin, măcar.

Am mai spus de multe ori, cadrele didactice nu sunt prezentatoare de știri. Nu fac emisiuni, fac ore. Unele din ele sunt timide și nesigure în fața camerelor de filmat. Altele sunt tupeiste, le chinuie talentul de prezentator TV și își imaginează că și/au greșit cariera, altele au probleme cu dicția. Apar așadar, tot felul de situații penibile. La fel, din partea elevului. Când fac ore cu ei, unii stau întinși în pat, alții sunt încă în pijama, alții mănâncă și mă „clefăie” pe cameră, alții fac ceva ce nu are legătură cu ora.

Din păcate, nici măcar nu știm ce se întâmplă cu filmările din timpul orelor. Rămân înregistrate? Sunt șterse? Sunt verificate? De cine? Nimeni nu spune nimic, pentru că probabil nimeni nu știe nimic. Până când vom afla, ne vom expune cât se poate de mult, de dragul unor oameni care  vor să justifice niște bani, care nu pot fi justificați.

În plus, susținând cursuri online, calculatorul rămâne deschis ore întregi. Cine/i plătește facturile la curent, unui cadru didactic? Aici iar revin la școlile și la grădinițele particulare, care și/au trimis angajații în șomaj tehnic. Unitatea angajatoare nu/i plătește, dar îi obligă să muncească pentru ea, pe banii statului și pe banii angajatului. Calculatorul deschis ore întregi pe zi, costă bani, fișele pe care trebuie să le scoți la propria imprimantă costă bani. Am înțeles că la grădiniță, educatoarele au activități în care gătesc prăjituri, salate de fructe… Acestea costă de asemenea bani. E adevărat că produsele rămân la proprietar, dar poate în ziua respectivă, un cadru didactic în șomaj tehnic, nu are bani sau nu dorește să/și cheltuie banii pentru ingredientele unei prăjituri, oricât de simplă ar fi ea. Cine le decontează acești bani?

La rândul lor, copiii stau mult în fața unui calculator, ceea ce nu este recomandat, cel puțin din punct de vedere medical. Înainte, când un cadru didactic folosea laptop/ul sau telefonul la clasă, părinții erau foarte afectați, mai ales la clasele mici și la grădiniță. Imediat îi făceau reclamații cadrului didactic respectiv la director. Iar acesta, de asemenea era împotriva utilizării la clasă a telefoanelor sau a laptop/urilor. Acum și/au schimbat părerile? Directorii sau membrii fondatori, care de cele mai multe ori nu au trebă cu învățământul, în cazul unităților private, își obligă angajații „să se digitalizeze”, de azi pe mâine, fără să se asigure măcar dacă aceste „digitalizări” sunt corecte, eficiente, nu încalcă statutul cadrului didactic. Cum am mai spus, cadrele didactice nu sunt prezentatori TV, nu sunt prezentatori la Meteo, nu sunt actori de revistă, nici măcar de teatru pentru copii, nu sunt moderatori de talk show/uri, nu sunt cântăreți, nu sunt bucătari, nu sunt psihologi. Iar după toate aceste încercări, li se mai reproșează de către părinți sau de către superiori că nu zâmbesc suficient, că sunt supărate, că sunt încordate. S/a spus clar că nu se predă, ci se consolidează materia predată până pe 11 martie, când s/au întrerupt activitățile în unitățile de învățământ. De ce trebuie să fie cadrul didactic, moderator de talk show pe platformă online? Practic asta se cere, conștient sau inconștient, să faci cu elevii emisiuni de talk show. Trebuie să arăți bine, să fii spontan, să zâmbești mult, să ai o dicție perfectă, să/i moderezi pe elevi, toate acestea sub masca unui învățământ „modern”. Statutul cadrului didactic se dizolvă. Este un haos total.

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

24 Aprilie 20

Schimbarea este fenomenul iminent ce survine ca urmare a reacției în lanț a unor factori. Până nu demult, eram ca niște roboței, programați pentru a răspunde unor nevoi , ale noastre sau ale altora, în interesul nostru propriu. Mergeam la locul nostru de muncă, ne făceam hârtiile, aveam pretenții de la angajați, în ceea ce privește îndeplinirea sarcinilor pe care le atribuiam, rămâneam închiși la birou, chiar și câte 10 ore pe zi. Ajungeam acasă, nici aici nu aveam liniște, fiind stresați de problemele de la locul de muncă și nu mai aveam viață personală. Din cauza stresului, uitam să ne bucurăm de viață, uitam să ne bucurăm de ceea ce avem.

Ne confruntăm cu o boală gravă, o boală necunoscută, de la care te poți aștepta la orice. Poate reușim să învățăm că sănătatea este cel mai de preț lucru, iar atunci când ne este dăruită de viață, trebuie să o protejăm, să o tratăm ca pe o regină, nu ca pe o cenușăreasă. Ni s/a întâmplat deseori să spunem că avem atât de mult de lucru încât nu am reușit să mâncăm deloc în ziua respectivă, sau nu am reuși să ajungem la toaletă, sau ne/am enervat atât de tare pe copil sau pe soț, încât am făcut palpitații, sau am avut gripă și am venit cu febră la serviciu pentru că nu sunt gata hârtiile, sau mi/am lăsat copilul singur, cu febră acasă, sau nu mi/am dus mama la doctor pentru că țipă directorul la mine dacă nu vin azi sau dacă întârzii. Toate acestea au ca repercursiuni deteriorarea stării de sănătate. Eu, din păcate, nu merg să/i ajut cu ceva pe oamenii singuri, nu contribui cu vreo donație la vreun spital sau cabinet medical, nu sunt implicată în niciun proiect caritabil, meseria pe care o am nu mă constrânge să stau în prima linie, nici măcar în a treia.  De aceea îmi doresc foarte mult să fac ceva, ca urmare a acestei crize, dar nu neapărat material, financiar. Foarte mulți oameni, foarte multe instituții se implică financiar și material în această situație de criză. M/am gândit mult, că se poate contribui și din umbra, și nu numai concret. Din toate experiențele pe care le/am avut, am învățat că mai mult decât bani și de bunuri materiale, este multă nevoie de o schimbare a mentalității. Dacă reușim să ne schimbăm și să/i schimbăm pe alții în bine, atunci chiar putem deveni și noi, cu adevărat un fel de… mesageri ai schimbării. Să nu ne mai deteriorăm starea de sănătate, nici nouă, nici altcuiva. Nimic nu trebuie pus mai presus de sănătate, de familie și de viață personală. Să înțelegem acest lucru și să nu ne mai comportăm deseori, atât de primitiv, cum am făcut până acum. Dacă venim la serviciu stresați fiind de problemele personale, nu vom da niciodată randamentul maxim, de care suntem capabili. După cum, dacă ne vom duce acasă cu problemele de la muncă, nu vom reuși să ne bucurăm din plin de viața de familie, sau pur și simplu de viața noastră. Am fost extrem de mâhnită, când ca și angajat am avut parte de astfel de nedreptăți din partea unor angajatori cu mentalități primitive. Avem de/a face deseori cu ambiții nejustificate din partea angajatorului, în scopul propriilor interese.

Să promovăm sănătatea fizică și psihică, să combatem stresul, deci să schimbăm și să ne schimbăm mentalitatea. Să acordăm mai multă importanță persoanelor înaintate în vârstă, copiilor, animalelor. De asemenea mi/aș dori să desființăm bariera de program de lucru 8 ore. Nu este o certitudine că dacă stai 8 ore la birou, iți rezolvi target/urile. Atât timp cât acestea nu necesită muncă pe teren sau în clasă, poate fi efectuat și de acasă. Importante sunt sarcinile rezolvate și nu timpul în care le rezolvi, important este să rezolvi ceea ce/ți propui. Dar ca să/ți rezolvi problemele ai nevoie de liniște interioară. Multă lume se concentrează ca agent al schimbării pe tehnologie, pe achiziționarea și distribuirea produselor de prim ajutor. Multe firme s/au reprofilat și au devenit producătoare și distribuitoare de echipamnete de prim ajutor, în special de măști.

Dar dacă nu avem toți astfel de posibilități, atunci putem acorda o atenție deosebită schimbării stilului de viață, eliminării stresului din lumea noastră, încurajării necesare în situații limită. Oamenii au nevoie să li se spună că totul va fi bine. Trebuie să învețe să fie calmi, echilibrați și conștienți de pericol. Nu frica, panica sau stresul ne va ajuta. Speranța, încurajarea în astfel de situații este tot o măsură, cu efecte benefice. Mă refer aici și la posturile de televiziune care vor să atragă atenția, stârnind panică printre telespectatori, mă refer la titlurile din ziare care deseori fac panică, dar nu au nicio legătură cu textul.

Să acordăm o mai mare atenție lucrurilor cu adevărat valoroase din viața noastră. Timpul este scurt și nu te poți sacrifica doar pentru un loc de muncă și pentru un salariu. Avem nevoie mai mult decât oricând să ne trăim viața. Avem nevoie să ne bucurăm de momentele frumoase cu cei dragi, nu să le amânăm. Avem nevoie să fim buni unii cu alții. Altfel, oamenii se schimbă. Să învățăm să nu ne mai stresăm. Sub presiunea stresului, oricare dintre noi poate deveni capabil să facă rău. Să nu ne mai gândim la propriul interes, decât în limitele umane, și nu coborând sub valorile morale.

Să trecem cu bine peste ceea ceea ce se întâmplă în lume și în țară, pentru că aparținem cu toții unei singure planete. În fiecare zi, când ma uit pe statistici, privesc prima dată tremurând, către țara noastră, apoi tot tremurând, către Europa, mai ales către țările care sunt sau au fost în vârf în topul malefic: Regatul Unit al Marii Britanii, Franța, Italia și Spania, apoi către alte continente. De obicei, mă uit la China și la Statele Unite, tot cu inima cât un purice. În final privesc statistica raportată la nivel mondial. Atunci realizez că îmi iubesc planeta. Pornesc din țara mea, dar înainte de aceasta arunc o privire și pe statisticile din orașul meu și din orașele vecine. După aceasta urmează Europa, apoi alte continente și în final privesc către toată lumea. Sunt sigură că fiecare dintre cei care verifică statisticile, așa procedează. Pentru că într/un mod conștient sau inconștient, toți ne iubim planeta. Să ne schimbăm pentru ea!

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

23 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Dacă ieri am sărbătorit Ziua Internațională a Pământului, astăzi celebrăm Ziua Internațională a Cărții.

Blog Printre Carti

Bucuria pe care o simt atunci când termin de citit o carte este deosebită. O carte bună te împlinește, îți poate oferi mai multă siguranţă şi mai multă putere interioară. Cu fiecare carte pe care o citesc sau recitesc, simt că mai construiesc ceva în mine, în sufletul meu. Fiecare carte citită îmi oferă un univers din care învăţ să selectez, să potrivesc, să construiesc. Indiferent dacă citesc o carte de specialitate sau de literatură, nu există cuvinte cu care să pot descrie mulţumirea pe care o simt atunci când o termin de citit şi o înţeleg. Dacă ai de ales între a/ţi cumpăra mâncare şi a/ţi cumpăra o carte, nu sta pe gânduri, nici măcar o secundă. Cumpăra/ţi cartea şi citeşte/o! Te vei simţi mult mai sătul şi mai eficient. Dacă ai de ales între un prieten din realitate şi un prieten din carte, orientează/te către cel din carte. Cel din realitate nu te va ajuta mai mult decât cel din carte. În cărţi cunoşti personaje, caractere, modele concrete, veritabile, profunde şi mai ales stabile. În realitate „personajele”  sunt superficiale, instabile şi mai ales periculoase. Universul cărţilor este atât de viu, atât de concret…atât de real, încât mă întreb dacă nu cumva nu suntem noi cei ireali, cei lipsiţi de viaţă, cei străvezii de la boala existenţei, cu al cărei microb suntem toţi infestaţi. Lumea cărţilor există…e adevărat …într/o altă dimensiune. Doar că noi, cei aşa/zişi „reali” suntem sugrumaţi de către spaţiu şi timp, iar ele, personajele din cărţi, în lumea lor, domină spaţiul şi timpul, ceea ce le face invincibile. Au un destin scris de către Dumnezeul lor, autorul. Dăinuie peste ani şi ani, peste mări şi ţări. În timp ce noi, „personajele” din realitate, rămânem câteva clipe suspendaţi într/un univers în care suntem programaţi de la… până la… Apoi, după ce se consideră că ne/a trecut vremea, mâna destinului ne desprinde uşor din acest univers limitat. Plutim încet, la întâmplare întocmai ca o frunză ruginită desprinsă de copac… apoi ajungem undeva, într/un loc în care stă scris să fim striviţi sau să putrezim. Nu rămânem decât cu ceea ce am agonisit din cărţi. Acestea sunt bogăţiile pe care trebuie să le adunăm pe parcursul vieţii. În afară de sănătate și de familie, nu există avere mai mare decât colecţia de cărţi, de personaje, de autori, de teorii cu care rămâi pe parcursul vieţii în minte…şi mai departe, dincolo, în suflet…. Este averea, după care ar trebui să ne învățăm copii, să alerge. Este bunul suprem, pe care copiii, ar trebui să înveţe să/l  aprecieze.  Cartea este cadoul minunat, frumos, special, elegant care i s/a făcut omului pe pământ. Depinde de cât înțelegem să/l apreciem fiecare dintre noi.

Ce am invatat noi (practic) despre cartile pentru bebelusi si ...

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

22 Aprilie 20

Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „Nu sunteți indispensabili Apa aerul cerul și pămantul există și fără voi! ! Cand vă veți întoarce amintiți-vă că sunteți oaspeții mei nu stăpanii...'”

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19.

Astăzi, în întreaga lume se sărbătorește Ziua Mondială a Pământului. Această celebrare, cât și imaginile pe care le/am văzut, m/au trimis cu gândul la un film special, „Mother!”, în regia lui Darren Aronofsky,  pe care l/am văzut cu un an sau mai mult de un an în urmă.

Protagoniștii principali ai filmului sunt Jennifer Lawrence și Javier Bardem. De când l/am văzut, mi/am dorit să dau o altă interpretare acestui film, alta decât cea de la care s/a plecat. Deși cinefilii au considerat filmul a fi un kitsch, cu simboluri în haos, care amestecă dezorganizat geneza din Biblie, cu noțiuni din mitologia greacă, cu noțiuni de panteism și ezoterism, eu consider că a meritat să văd acest film, extrem de controversat. Dar oricum, Aronofsky a plecat de la niște teme clare. In Paradisul cu Grădina Edenului, locuiesc cei doi protagoniști, care interpretează rolurile mamei Natură sau Pământ și pe cel al poetului. El este de fapt Creatorul sau Dumnezeu. Însă eu nu pot accepta un astfel de Dumnezeu, cum este cel din film. Nu îndeplinește condițiile pe care le/am aflat din Biblie. Prefer să/l numesc Creator de artă, nu  suprem. Apar apoi un Adam și o Eva, apar un Abel și un Cain, care de altfel se omoară între ei, apare un așa-zis Mesia, pe care oamenii il linșează. Probabil regizorul, nefiind documentat în domeniul religios, a înțeles prin fragmentul  „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” că lumea trebuie să/l linșeze pe Hristos, pentru a/i mânca trupul și a/i bea sângele. Ori a vrut să facă o parodie. Nu pot interpreta cu exactitate ceea ce a vrut să facă. Am dedus doar că a combinat aici elemente din  Vechiul Testament cu cele din Noul Testament, problemă de cultură generală, pentru care regizorul ar trebui să fie sancționat. Dar îl vom scuza cu imaginația. Fiind regizor are voie să dea frâu liber imaginației. Sunt însă convinsă că ortodocșii și catolicii privesc și înțeleg acest film altfel decât americanii, în ceea ce privește zona religioasă.

În ciuda simbolurilor pe care regizorul a vrut să le interpreteze din cărți foarte vechi, precum Biblia cu Vechiul și Noul Testament sau Mitologia greacă, îndrăznesc să spun, că filmul a fost o previziune a ceea ce urma să fie în vremurile noastre.

Filmul a început și s/a sfârșit la fel. Liniște, pace, curățenie, Mama Pământ, Creatorul. Concluzia este clară. Nu există doar un singur început. Raportându/ne atât la Univers, la natură, cât și la propria viață, istoria se repetă. După orice dezastru o luăm de la capăt. După orice dezastru se așterne liniștea și pacea, fie în lume, fie în viața noastră, depinde la ce ne raportăm. Scena rămâne aceeași. Doar actorii se schimbă. Pot fi alți actori sau putem fi noi, dar altfel decât am fost până atunci. Ne schimbăm sufletește după orice dezastru, fie el personal, sau mondial. Oricum nu mai suntem la fel, nu mai suntem aceeași persoană care am fost. Filmul s/a sfârșit cum a început, doar că în locul lui Jennifer Laurence era altcineva, sau poate era chiar ea, dar schimbată datorită dezastrului prin care a trecut, ceea ce sugerează foarte bine, ceea ce am scris mai sus.

După această pandemie de coronavirus, lumea se va schimba și pentru fiecare dintre noi va avea loc un nou început, pe aceeași scenă. Timpul și natura nu se opresc din mersul lor, nu se schimbă, nu se pot înlocui. Doar noi ne schimbăm sau suntem înlocuiți. Oamenii care pătrund în casa celor doi protagoniști principali sunt de fapt oamenii care profanează natura, care nu o respectă. O împroșcă cu răutatea lor, cu egoismul lor, cu prostia lor, cu lipsa lor de educație, motiv pentru care Pământul ajunge să sângereze. Sângele care apare pe podeaua casei lor este pe de o parte rana pe care oamenii o fac naturii, încercând să o modifice, pe de altă parte prevestește ceva rău, prevestește vărsarea de sânge ce avea să urmeze, fie printr/un cataclism natural, printr/un război, printr/o pandemie.

Mama Natură, varsă un praf într/un pahar și/l bea. Când recurge la acel praf, despre care noi putem crede că ar fi un medicament, ea face de fiecare dată o criză asemănătoare cu cea de astm. Pare că se sufocă. De aici credem că regizorul a vrut să evidențieze poluarea datorată tehnologiei și experimentelor dăunătoare naturii, dar susținute fără milă de oameni. Deși fimul prezintă o perioadă în care nu exista tehnologie, eu aș vrea să/l interpretez așa cum am mai scris, ca fiind o previziune a ceea ce va urma, în mod deosebit după 2017, când a avut loc premiera filmului. Dacă tot avem în prim plan pandemia de coronavirus, atunci voi aminti și de incendiul de la Cernobîl care a izbucnit acum mai bine de o săptămână și despre care există temeri că ar putea răscoli cenușa radioactivă.

Dar acel praf din pahar ar mai putea simboliza și încercarea de a găsi un medicament pentru pandemia actuală. Am citit că boala se poate manifesta și prin lipsă de aer. Natura suferă la fel ca semenii ei.

Pe primii doi oameni, care au intrat în casa Mamei Natură, eu nu i/aș interpreta ca fiind Adam (Ed Harris) și Eva (Michelle Pfeiffer). Erau oameni prea versați, perverși chiar, în comparație cu  imaginea imaculată a lui Adam și a Evei. Cei doi ar trebui să reprezinte viciile, care tulbură mințile oamenilor, iar aceștia ca urmare a viciilor pe care le au, deranjează și supără natura. El, bărbatul reprezintă păcatul beției, iar ea, femeia păcatul destrăbălării, dacă tot vorbim în termeni religioși. Din ceea ce am văzut la finalul filmului, am dedus că acel glob de sticlă este de fapt inima naturii din altă istorie, inimă care asigură continuitatea vieții pe pământ. Dar pe de altă parte m/aș raporta și la situația actuală și aș spune că în acea inimă de sticlă, se află închis tot răul de pe Pământ, incusiv microbii provocatori de pandemii, inclusiv COVID-19. Dacă a fost creat în laborator, putem considera că încăperea în care se afla putea fi un laborator. Dacă microbul este de la pangolin sau liliac, deci din natură, atunci Mama Pământ, cum i se mai spune, l/a închis foarte bine într/un recipient, pe care cei doi l/au spart din neglijență și din nepăsare față de natură, față de oameni. Sau poate l/au spart intenționat, din răutate. Oricum de acolo a sărit coronavirusul.

Incendiul din film poate simboliza de fapt incendiul din Australia. Chiuveta pe care oamenii au spart/o, țâșnind apa, reprezintă digurile pe care oamenii le/au distrus, provocând astfel inundații devastatoare.

În final, coronavirusul va îmbolnăvi lumea nu numai fizic, ci și psihic. Nebunia pe care am văzut/o în film, este provocată de frică, bineînțeles după habotnicie. De frică, oamenii vor să se apropie de Dumnezeu. Încerc să interpretez că pruncul pe care l/au linșat ar fi vrut să reprezinte Sfânta Împărtășanie. Însă ne ciocnim din nou de lipsa de cultură a regizorului, care a reprezentat acest lucru la propriu și macabru. Voi încerca să adaptez situația la actualitate. Voi spune că boala provocată de COVID -19 înfricoșează lumea atât de tare încât aceasta trece pragul nebuniei, de frică.În nebunia lor, toți vor să se împărtășească pentru a se salva, dar nu fac altceva decât să profaneze biserica.

Bătăile de inimă ale Pământului simbolizează faptul că planeta noastră este vie, deci are o inimă, un suflet. Inima ei bate tare. Mă gândesc că e obosită, e stresată de nesimțirea omenirii. Pământul suferă de tahicardie, de aritmie…Să nu/l lăsăm să se îmbolnăvească. Incendii, inundații, defrișări ale pădurilor am provocat, poluare, explozii nucleare, pandemii am provocat, războaie am provocat… Am presărat beție, destrăbălare, crime, dezmăț, fanatism, răutate pe întrega noastră planetă. Însă toate acestea se vor termina. O vom lua de la capăt. Personajele nu au avut nume, pentru că toți suntem la fel.

Natura (Jennifer Lawrence) a fost la început frumoasă, inocentă, curată, după care treptat oamenii au nimicit/o. Au murdărit/o cu noroi, i/au dat foc și au ars/o, au udat/o cu apă, au lovit/o, până au învinețit/o, au însângerat/o și nu au lăsat/o să procreeze. Atunci inima ei a absorbit din nou tot răul de pe lume. Dar mai întâi a fost constrânsă de situație să se apere. Și s/a apărat fără milă, iar omenirea înfricoșată și needucată s/a autodistrus. I/a reproșat Creatorului că nu o iubește. De fiecare dată cand a avut de ales între ea și oameni, el, Creatorul, i/a ales pe oameni. „Fiindcă atât de tare a iubit Dumnezeu lumea, încât L/a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Aici sancționez din nou lipsa de cutură a regizorului, dar îl scuz din nou cu imaginația. Așa a înțeles el, fenomenul religios. Însă eu aș interpreta altfel decât religios, să spunem ecologic. Mult mai simplu. Oamenii prin lăcomia, prin egoismul lor, distrug ceea ce procreează Natura. Aș vrea să subliniez lipsa de educație și de civilizație de care omul dă dovadă, atunci când are anumite încercări. Filmul demonstrează clar că omul prin natura lui, este o ființă sălbatică. În final, Natura pare să se stingă. Dar inima ei nu moare niciodată, chiar dacă de supărare, pare să se transformă într/o inimă de gheață. Atunci se spune că „Pământul s/a oprit în loc.” Creatorul îi ia inima, o încălzește pentru a/i conferi continuitate. Scena se reface, natura renaște. Mai rămâne să vedem cum se vor comporta în continuare oamenii.

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

21 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Au trecut și sărbătorile de Paște, 2020. Un altfel de Paște. În austeritate, aș putea spune. Astăzi iar a crescut considerabil numărul de decese în lume. Simt că mă obosește acest stil în zig-zag al lui COVID-19. Ne întinde nervii la maxim și ajungem și noi să ne manifestăm în zig-zag. Sperăm, disperăm. Sperăm, disperăm.

Știre externă: Regina Elisabeta a II-a a împlinit azi 94 de ani.

Știre internă: ÎPS Pimen Arhiepiscopul Sucevei, în vârstă de 90 de ani, depistat pozitiv COVID-19, a fost transportat cu elicopterul de la Suceava la București.

Știre de familie: Una din verișoarele mele dragi din Statele Unite și/a serbat azi ziua de naștere.

Atât în Regatul Unit al Marii Britanii, cât și în Statele Unite, situația este dramatică, în ceea ce privește cazurile de coronavirus. Nici nu poate fi vorba de petreceri, îndiferent dacă ești rege sau om de rând. Severitatea, rigiditatea regulilor impuse nu selectează.

Cât despre ÎPS Pimen nu vreau să vorbesc. M/au dezgustat comentariile răutăcioase, lipsite de sens și de logică, pe care începusem să le citesc, din partea celor două tabere. Și cei care l/au apărat pe ÎPS Pimen, cred că au greșit, nu apărându/l, ci implicându/se în discuțiile răutăcioase cu ceilalți. Astfel i/au provocat mai întâi pe cei din tabăra opusă să/și exprime părerile necuviincioase. Apoi replicile lor, nu mai aveau legătură cu ÎPS Pimen, ci cu replicile din tabăra opusă. Există în viață lucruri care nu trebuie comentate, cu atât mai mult cu cât este vorba despre sănătate. Cine dorește să se roage pentru sănătatea Sfinției sale, nu trebuie să spună acest lucru pe Facebook. Acum cei din tabăra opusă sunt supărați pentru că ÎPS Pimen a fost transportat la București, ca și cum nu am avea alte probleme, sau dacă Dumnezeu ne/a ferit de probleme în aceste vremuri grele, în loc să/I mulțumim și să ne ocupăm de viața noastră, continuăm să cârcotim și să fim nemulțumiți. Iar cei care se presupune că/l iubesc pe înaltul prelat, în loc să curme astfel de discuții, evitând să participe, ei le susțin. Relațiile cu Dumnezeu, cu biserica, cu cei ce/l slujesc pe Dumnezeu, nu trebuie afișate pe Facebook. Nu din rușine, ci pentru a evita orice fel de comentariu. Avem nevoie de liniște, de pace sufletească, nu de scandal, nu de păreri, nu de comentarii, nu de agitație. În loc să ne implicăm în astfel de discuții, mai bine ne rugăm.

Astăzi în România s/au înregistrat 306 noi îmbolnăviri și 20 de decese. Am obosit. Mâine începe altă distracție. Serviciul. Efectuat online, natürlich.

A trecut și a treia zi de Paște. E seară. E întuneric. E frig! Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

20 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. A trecut a doua zi de Paște. E seară. E întuneric. E frig! România a raportat astăzi 190 de noi îmbolnăviri și 18 decese. Numărul cazurilor noi a scăzut vizibil. Aruncând o privire pe „Reported Cases and Deaths by Country”, situația pare să se mai îmbunătățească. Dar eu nu sunt medic, nici jurnalist, nici om politic. Eu mă raportez la cifre și am păreri personale. Din păcate, de câte ori am o scânteie de speranță, jurnaliștii o sting. Însă bisericile sunt încrezătoare. Poate vom învinge această situație dificilă. Dacă medicii și cercetătorii nu au reușit încă să găsească o soluție, atunci poate biserica va reuși prin rugăciuni să doboare răul care ne/a îngenunchiat. Oricât de raționali am fi, suntem conștienți că există și lucruri dincolo de rațiune, care funcționează. Însă cu toate acestea, nu trebuie să/L ispitim pe Dumnezeu. Stă scris și în Biblie. Trebuie să facem și noi, ceea ce depinde strict de noi.

Cineva a zis foarte bine, ceea ce a zis. S/au respectat reguli, s/au impus restricții, s/au promovat măsuri de igienă, protecție și distanțare. Dar nimeni nu a spus cât de mult se roagă preoții în lume, preoții de toate religiile. Eu sunt ortodoxă. Voi adresa cele mai frumoase cuvinte, tuturor preoților ortodocși. Toți se roagă pentru noi, pentru sănătatea noastră, pentru a avea cu toții putere să biruim această molimă necunoscută. Ei sunt îngerii noștri pe Pământ, ce ne veghează pe fiecare dintre noi cu rugăciuni, mai ales noaptea, atunci când dormim. Ei sunt stelele care se mai văd strălucind încă pe Pământ, atunci când Dumnezeu ne privește din Cer. Eu le mulțumesc pentru că au făcut și fac tot ce depinde de ei. Se roagă noaptea, țin post negru, au scos moaștele sfinților și le/au purtat prin oraș, au oficiat Sfintele Liturghii singuri, fără susținerea credincioșilor, au trimis Lumina Sfântă mai departe, către toți cei care o așteptau… Dar noi, oare noi, cei care nu suntem în linia I, facem tot ceea ce depinde de noi? Sau ne gândim doar la interesele personale…

Locul unde vei intra însemnează-l cu semnul crucii; fă-ţi cruce şi ...

A trecut a doua zi de Paște. E seară. E întuneric. E frig! Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

19 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Statele Unite raportează în continuare cel mai mare număr de victime: 756 856, dintre care 40131 de decese și 69064 de bolnavi recuperați complet. De asemenea, Marea Britanie a raportat un număr mare de îmbolnăviri (5850) și de decese (596), urmată de Italia cu 3047 de cazuri noi și 433 de decese. Spania a înregistrat o scădere vizibilă la numărul de îmbolnăviri cu 1528 cazuri noi și 410 decese. Franța a scăzut considerabil în topul malefic. A înregistrat azi doar 785 de cazuri noi și 395 de decese. Germania a făcut un progres considerabil, raportând azi 682 de cazuri noi și numai 10 decese.

Țările ortodoxe și/au sărbătorit prima zi de Paște. Din cauza pandemiei de coronavirus, în România, credincioșii nu au avut voie să participe la Slujba de Înviere, aceasta desfășurându/se în biserică cu ușile închise. Lumina Sfântă venită de la Ierusalim a fost împărțită oamenilor de către un voluntar. Astăzi au fost declarate 328 de noi îmbolnăviri și 30 de decese.  Grecia, țara ortodoxă în care Lumina Sfântă nu a fost distribuită credincioșilor, nu a înregistrat  niciun caz de coronavirus, ci numai 3 decese. În Bulgaria, țara în care credincioșii au participat la Slujba de Înviere, dar respectând normele de distanță și protecție, s/au înregistrat astăzi 16 cazuri de noi îmbolnăviri și un deces. În Republica Moldova, unde slujbele au fost oficiate de preoți, dar credincioșii nu au avut acces nici măcar în curtea bisericii, s/au înregistrat 121 de îmbolnăviri și 10 decese. În Serbia s/a interzis părăsirea locuințelor de vineri până marți. Aici s/au înregistrat astăzi 324 de cazuri noi și 5 decese. În Rusia s/au înregistrat în prima zi de Paște 6060 de îmbolnăviri și 48 de decese. De asemenea slujbele au fost oficiate de preoți fără participarea credincioșilor și transmise online. În Belarus, ortodocșii și/au celebrat Paștele fără restricții. Astăzi nu au fost confirmate cazuri noi de coronavirus, ci doar 2 decese. În Georgia, enoriașii au participat la slujbe, dar respectând normele de distanță și protecție sub supravegherea poliției. Aici s/au înregistrat astăzi 6 cazuri noi, dar niciun deces.

Ne/am celebrat în familie prima zi de Paște, am vorbit la telefon cu cei dragi, am transmis mesaje frumoase pe Facebook. Noaptea de Înviere a trecut cu sau fără participarea credincioșilor la slujbe, cu sau fără primirea Sfintei Lumini de la Ierusalim. În Grecia și în Rusia nu s/a împărțit Lumina Sfântă credincioșilor iar delegația din Cipru (astăzi 6 cazuri noi și 12 decese) nici măcar nu a venit după Lumina Sfântă.

Important însă este că acest miracol al apariției Luminii Sfinte, s/a înfăptuit și anul acesta, un an în care o boală despre care nu se știe nimic concret, cel puțin oficial vorbind, bântuie și amenință lumea, un an cu reguli noi impuse bisericii, dar și credincioșilor, reguli împuse de un virus necunoscut, cel puțin oficial.

A trecut prima zi de Paște, cu restricții în lume, dar nu și în suflet. Prin post și prin rugăciune, prin încercarea de a ne comporta corect și moral față de semenii nostri, activându/ne bunul simț și smerenia, aruncând mândria direct la container, reușim să ne eliberăm de restricții și să simțim măcar o picătură din adevărata valoare a sărbătorilor pascale cu mireasmă de aprilie și a bucuriei Învierii Domnului.

Candlelight-Lowlight-Church-Candles-Free-Image-Pra-1057

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

18 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare, COVID-19. Sărbătorile frumoase însă, nu pot fi condiționate de coronavirus. Puterea și energia sărbătorilor pascale cu mireasmă de aprilie, sunt mult mai mari decât frica de COVID-19. Slujbele de Înviere se vor oficia de către preoți, dar cu ușile închise, ortodocșii nu vor participa la oficierea slujbelor, dar vor fi prezenți cu sufletul. Paștele nu poate fi neglijat sau anulat. Este cea mai importantă sărbătoare a creștinătății. Le/a dăruit oamenilor speranța mântuirii și a vieții veșnice.

Astăzi s/a încheiat săptămâna patimilor, săptămână în care Mântuitorul a fost vândut pe 30 de arginți, a fost judecat, a fost răstignit pe cruce și așezat în mormânt. În Noul Testament scrie că Isus a prezis că va fi răstignit pe cruce, dar va învia a treia zi. De frică, soldații au păzit mormântul, dar cu toate acestea minunea s/a întâmplat. Hristos a înviat din morți.

Sfintele Paști simbolizează trecerea de la moarte la viață și de pe pământ la cer.

Veliki petak – koje su ljepote liturgije i obreda na dan Isusove ...(Sursă foto: Pinterest)

„Iar din ceasul al şaselea întuneric s-a făcut peste tot pămîntul pînă la ceasul al nouălea. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare şi a zis: „Eli, Eli, lama sabahtani!”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat?” Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: „Pe Ilie strigă Acesta!” Şi îndată alergînd unul din ei şi luînd un burete, l-a umplut cu oţet şi punîndu-l într-o trestie I-a dat să bea” (Matei 27, 45-48)

„Dacă moartea e atît de groaznică şi legile naturii atît de nemiloase, cum le poţi stăpîni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adîncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau.” Parintele Nicolae Steinhardt

Cuvântul „Paște” provine din limba ebraică, de la „pasha”  și se traduce prin „trecere”. După cum am văzut în cazul lui Isus Hristos, trecerea a necesitat un proces cumplit de dureros, atât fizic cât și psihic, pentru Isus omul, ceea ce ne face să credem că Paștele nu poate fi fericit, ci doar Învierea Domnului e prilej de bucurie imensă. Hristos a biruit moartea și prin El o biruim fiecare dintre noi.

Hristos a înviat!

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

17 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare COVID-19.  360 de cazuri noi și 19 decese, astăzi în Vinerea Mare în România.

Dimineață am fost foarte nemulțumită de ceea ce am văzut pe stradă. Nici populația, nici Poliția nu tratează cu seriozitate această perioadă de izolare. Magazinele erau extrem de aglomerate, cumpărătorii nu respectau distanța. Mulți dintre ei nu mai purtau deloc mască sau o țineau dată jos, sub bărbie. Vânzătoarele de la marketurile mici abiau au deschis magazinul și au trecut direct la vânzare, fără să se spele pe mâini. Iar primul produs pe care l/au vândut a fost smântână la vrac. Am văzut oameni de la țară, fără mască, cu flori, ouă, lapte, brânză pe marginea trotuarului. Era rând foarte mare la brutărie, unde se vindea pâine neambalată.

Am mers la Lidl, dar am renunțat a mai intra, pentru că am văzut de pe geam cât de aglomerat era. Pensionarii vin și dimineața la prima oră, vin și la programul lor să facă cumpărături, vin și seara. Pentru că a fost cald, mămicile au ieșit cu copilașii mici afară. Copiii nu purtau mască. Poliția trecea cu mașina din când în când și cu alarma deschisă, dar nimeni nu observa. Eu nu vreau să fiu obsedată de COVID-19, dar totuși relaxarea pe care am constatat/o azi, parcă nu face a bine. Am mai sunat o mătușă. Mi/a spus că e în piață și gustă niște produse de la oameni.

Nu înțeleg nimic. Ni s/au suspendat contractele de muncă tocmai pentru a sta în casă. Pensionarii au orele lor de cumpărături, tocmai pentru a veni în contact cu cât mai puțină lume. Copiii nu merg la școală, tocmai pentru a/i proteja de pericolele la care se expun. Iar noi ieșim relaxați la cumpărături, stăm de vorbă, stăm ca muștele la soare. Ne pregătim un Paște copios, în condițiile în care sănătatea noastră este amenințată și o mai amenințăm prin neglijența noastră și pe/a altora. La muncă nu, la distracție da. Kompliziert. Colac peste pupăză mai vrem și Slujbă de Înviere. Ca și cum inconștiența și incultura nu ne/ar fi suficiente. Nu suntem în stare să respectăm o regulă simplă. Ne comportăm ca la grădiniță. Atunci când facem o poznă suntem bucuroși că nu ne/a descoperit doamna educatoare. Acum încălcăm regulile și suntem bucuroși că nu ne/a prins Poliția. Dar și Poliția e penibilă, pentru că nu/și face treaba. Suntem în România.

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

 

16 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare COVID-19.  Azi, în Joia Mare a lui 2020, în România s/au întregistrat cele mai multe cazuri de coronavirus: 491. Germania a scăzut vizibil în topul malefic. A înregistrat azi 910 cazuri și 63 de decese. Nu este puțin, dar în comparație cu dezastrele din Statele Unite (11071 de noi îmbolnăviri și 1283 de decese) și din Marea Britanie (4617 de noi îmbolnăviri și 861 decese), situația din Germania este îmbucurătoare.

Timpul trece repede, dar greu. A trecut deja o lună de când a fost declarată starea de urgență.

Peste două zile ar fi trebuit să/l așteptăm pe Iepurașul de Paște. Anul acesta, părinții au scăpat de stresul provocat de pregătirile venirii iepurașului. Înainte nu puteam intra cu sacoșele de cadouri în casă, pentru că micuții săreau imediat în brațele noastre și ne întrebau „Ce/ai adus?” „Ce ai acolo?” Lăsam cadourile la ușă, apoi le luam pe furiș și le ascundeam. Alt stres și cu „ascunsul” cadourilor. Dar anul acesta, am scăpat de acest stres.  Am scăpat și de stresul întrebărilor: „Cum arată iepurașul?” „La ce oră vine?” „De unde știe care este cadoul meu?” „De ce nu vrea să/l vadă nimeni?” Acum respirăm liniștiți. Fața iepurașului nu se vede. Are echipament corespunzător situației actuale. Nu vine cu sacul. Părinții transmit online ceea ce vrea copilul, deci iepurașul nu poate încurca aceste cadouri.

Le/am explicat deja micuților că Iepurașul de Paște se află și el izolat la domiciliu, din cauza coronavirusului. La fel ca și noi, a rămas acasă la el, în Ostereistedt. Vorbește din când în când la telefon cu muzicanții din Bremen, pentru că acum are mai mult timp pentru prieteni. Chiar dacă este amenințat de coronavirus, nu a intrat în șomaj tehnic. Lucrează în continuare, online. Mai are câte o ședință cu  Zeița Ostara. Ea vrea să știe dacă iepurașul ține legătura cu părinții tuturor copiilor din lume.

Dar există și cazuri de extremă urgență. Atunci Iepurașul de Paște își pune masca, mănușile și ochelarii, își face declarația pe proprie răspundere și se deplasează la copilașii ai căror părinți lucrează în spitale, pentru a salva oameni infestați cu COVID-19, sau la copilașii ai căror părinți din păcate sunt bolnavi de coronavirus, și din acest motiv au rămas pe moment singuri pe lume. El zboară ca vântul, atât în Germania, țara care l/a promovat pentru prima dată și care i/a conferit titlul de Simbol al Paștelui, cât și în alte țări în care este așteptat. După ce trece prin mai multe zone, Osterhase își face și testul pentru COVID-19. Din fericire, testele pe care le/a făcut, au ieșit negative. Apoi revine acasă la el și continua comunicarea online cu părinții, cu Zeița Ostara și cu operatorii lui. Părinții îi comunică Lui Osterhase cadourile, pe care copiii lor le doresc. Pentru a pune punct la discuții de genul „Vreau asta, dar mai vreau și asta, dar îmi place și asta, dar vreau 10 jucării” și pentru a nu ne expune la contactul prelungit cu firmele de curierat și cu numeroase ambalaje pe care trebuie să le lăsăm în fața ușii de la intrare, părinții le spun copiilor că anul acesta Iepurașul de Paște, nu poate trimite, decât un singur cadou, un singur lucru, pe care și/l dorește fiecare copil cel mai mult. Altfel există riscul de a ne infesta de pe numeroasele ambalaje. În plus, anul acesta, micuții        nu/și vor găsi cadoul pe măsuță, în cameră, în dimineața de Paște. Eu am făcut deja comanda online direct la Iepurașul de Paște. Urmează ca aceasta să ajungă la ușă printr/un curier. Cadoul poate ajunge mai devreme de prima zi de Paște, sau după Paște, depinde de firma de curierat.

Pentru că nu vrea să/și piardă statutul pe care l/a câștigat încă de la 1500, Iepurașul de Paște  nu uită să/și trimită operatorii echipați cu mască, mănuși și ochelari, să le aducă micuților mult așteptatele figurine de ciocolată: iepurașii de ciocolată și ouăle de ciocolată. Nu poate încălca această tradiție, apărută prima data în Germania la 1800. Din cauza lui COVID-19, operatorii lui, nu vor ascunde dulciurile în casă sau în grădină, ca în alți ani, ci le vor lăsa într/un coș la ușă, astfel încât părinții să scoată din timp ambalajele. Din cauza ambalajelor, s/a renunțat la vânătoarea de ouă de ciocolată. De data aceasta, părinții vor fi cei care vor ascunde ouăle, dar pe cele vopsite de ei în casă, nu pe cele de ciocolată trimise de iepuraș.

A mai rămas totuși o întrebare fără răspuns… Moș Crăciun va lucra și el online, izolat la domiciliu sau se va deplasa la copii, purtând mască? Cu siguranță, nici OMS/ul nu știe încă să răspundă la această întrebare.

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

CORONAVIRUS---OSTERHASEN-MIT-SCHUTZMASKEN_1586682514981175_v0_l

 

15 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare COVID-19.  Astăzi este Miercurea Mare, ziua în care Iuda Iscarioteanul  l/a vândut pe Isus pentru 30 de arginți.

Este o Miercuri Mare, în care România a raportat 7216 cazuri, dintre care 337 noi îmbolnăviri. Numărul de decese a ajuns la 362, dintre care 11 astăzi. În total s/au recuperat 1217 pacienți. Din cele 5637 cazuri active, 245 sunt grave.

În ultimul timp am tot văzut articole și reportaje în care credincioșii sunt revoltați că nu pot merge la biserică în noaptea de Înviere. De parcă până acum, ne/am fi petrecut vreodată nopțile de Înviere, în biserici! Să fim serioși! Câți dintre noi și/au petrecut măcar o noapte de Înviere în biserică de/a lungul vieții lui? Eu tot nu înțeleg de ce ne plângem.

Când am fost noi ahtiați după slujba de Înviere? Singurul lucru care ne/a interesat a fost lumina, pe care îmi cer scuze că o spun, dar deseori nu a fost nevoie, nici măcar să traversăm strada, pentru a o primi. De multe ori, așteptam lumina, alături de grupulețe needucate, care țipau, răcneau, se amuzau, făceau glume, bancuri pe tema aceasta, sau chiar dacă ar fi fost pe altă temă, oricum nu era momentul de bancuri în timp ce așteptai să iei Sfânta Lumină. Era o gălăgie de nedescris. Nu auzeam nici măcar preotul la microfon, spunând „Hristos a înviat!” Cum să cred că acele fătuci isterice și cocoșei americani cu vocea răgușită, aflată în schimbare din cauza pubertății, aveau vreun gram de educație sau măcar de respect pentru Hristos?

Când am fost noi însetați de slujba de Înviere? De multe ori mergea doar un membru din familie după lumină, iar ceilalți rămâneau acasă și se uitau la televizor sau se îmbuibau cu cărnuri, cu pască sau cozonac. Alții mergeau în turmă cu copii, cu prieteni, cu cățel, cu purcel. Să recunoaștem, că mergeau la distracție.

Mi/ar placea să găsesc o statistică să văd câți români își petrec noaptea de Înviere în biserică. Cred că nici măcar 1%, sau oricum foarte puțini. La a II-a Înviere, la fel, nu vin mulți oameni. Am văzut cu ochii mei acest lucru. Nu înțeleg de ce jucăm atâta teatru, când după miezul nopții, bisericile rămâneau goale, de parcă erau pustiite. Doar la mănăstiri mai rămâneau câțiva oameni, dornici să participle la slujbe.

Foarte puțini români mai țin post fizic, că de cel spiritual, nici nu poate fi vorba. Nu judec pe nimeni că nu postește fizic, fiecare are motivele lui să o facă sau nu, dar pentru postul spiritual, ar trebui să ne străduim mai mult. Abia atunci simțim cu adevărat că vine Paștele, că Lumina Sfântă nu e doar o tradiție.  După ce luăm lumină, ce facem cu lumânările… Le lăsăm să ardă și… Lumânările de Paște se păstrează și se aprind la un necaz. Să aprindem acum lumânările de la sărbătoarea pascală, de anul trecut. Cine le mai are??? Foarte puțini.

Eu cred că mulți plâng după distracțiile pe care le făceau cu prietenii de Paște. Din acest motiv e poporul agitat, nu de interzicerea participării la slujba de Înviere. Această sărbătoare este una de bucurie, dar de bucurie a Învierii Domnului. Avem nevoie să fim smeriți.  Cu siguranță sunt și credincioși care tânjesc cu adevărat după slujba de Înviere, dar acei oameni, de obicei stau în banca lor, nu fac spectacol și se supun smeriți situației. Mă întreb ce slujbă de Înviere vrem, dacă tot anul s/a scris pe rețele de socializare, că vrem spitale, nu catedrale. Acum vrem iar la biserică? Vrem Lumină Sfântă? Nu poți să te joci cu cuvintele, cum te joci cu mărgelele. Ne comportăm ca un copil de grădiniță care se duce la mama în cazul în care tata îi refuză ceva și se întoarce apoi la tata, în cazul în care mama îi refuză ceva. Dar cu Hristos, nu te poți juca așa.

Până când vom învăța să apreciem lumina, să mai învățăm să ne supunem legii. Aceasta este legea în țara noastră, legea e lege și nu avem ce face, având în vedere situația actuală. E greu să fii supus și smerit. MAI și BOR încearcă să găsească o soluție. Ei sunt frumos intenționați, dar educația românilor lasă mult de dorit. Le dai un deget și îți smulg toată mâna. Mai avem multe de învățat. Nu știm încă să stăm frumos la rând, ne înghesuim și ne călcăm în picioare, nici vorbă de a păstra distanță între noi.  Dacă se întâmplă totuși și suntem constrânși de vreo situație să stăm la un rând, atunci vorbim ca niște mori hodorogite, tușim, strănutăm, „hăhăim”. E prea elegant pentru noi cuvântul „râdem”. Nu suntem obișnuiți să ne ținem gurile închise, nici la propriu, nici la figurat.

Ne distrugem religia, printr/o mare lipsă de cultură și de bun simț, pe care o avem față de valorile morale și  prin achiziționarea unor obiceiuri și tradiții complet străine nouă.

Să ne mai amintim că de/atâtea ori, preoții au fost jigniți, le/au fost vânate doar greșelile și au fost savurate de public știrile negative de senzație la adresa lor. S/au luat cadre dintr/un anumit context și s/au interpretat într/un alt context, doar pentru sensational. Lucrurile bune pe care biserica le/a făcut,  nu au fost promovate niciodată. Chiar și acum se caută preoți bolnavi de coronavirus pentru senzație, pentru vâlvă în rândul populației. Cum vreți să luați lumină de la preoți? Dacă vreunul din ei are coronavirus…De ce facem atâta caz, când ne lepădăm de/atâtea ori cu mare ușurință de Hristos, și ne/am lepădat încă de pe vremea lui Iuda și a lui Petru. Să nu uităm că mulți se declară atei. Dar ești ateu până în momentul unui mare necaz. Atunci plângi cu 10 rânduri de lacrimi și îl implori pe Dzeu să te ajute.

Iar acum suntem vexați pentru că un preot din județul Iași, molipsește oamenii de coronavirus. Dar de ce nu vedem și cealaltă variantă. Preotul s/a molipsit de la oameni. E adevărat că nu trebuia să riște și să meargă la casele lor, dar cu siguranță, ei au fost cei care l/au solicitat.

Să ne mai gândim și la greșelile noastre, să ne facem un bilanț spiritual în această perioadă și să acceptăm cu smerenie, că am greșit cu toții, față de Dumnezeu. Astăzi este Miercurea Mare.

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.

 

14 Aprilie 20

O nouă zi, aceeași amenințare COVID-19. 246 de noi îmbolnăviri azi în România, 20 de decese, 1051 de pacienți complet recuperați și 5477 cazuri active. Dar a venit și o veste bună. Specialiștii consideră că pandemia ar fi atins apogeul și de/acum înainte numărul îmbolnăvirilor și al victimelor ar trebui să scadă.

Între timp, viața merge înainte, chiar dacă sănătatea oamenilor este amenințată în fiecare clipă de COVID-19. Mulți părinți își fac griji de școală, mai ales părinții ai căror copii au examene. În sistemul de stat, profesorii lucrează online, comunică cu elevii prin e/mail, trimit teme pe Whats App. Profesori, părinți și elevi se străduiesc să meargă într/o singură direcție. Știu ce au de făcut și continuă să muncească, ținând cont și de nenorocirea care s/a abătut asupra lumii. Nu îndrăznesc să intre cu bocancii, de data aceasta plini de ambiții și nu de noroi, unii în viața altora.

Instituțiile private însă, încearcă de multe ori să se autodepășească, prin pretențiile pe care le au de la angajați și prin planurile de acțiune pe care le întocmesc. De asemenea, firmele – școală (așa numesc eu școlile private, care își obligă cadrele didactice să se „mute” în instituția în care muncesc, 8 sau chiar 10 ore pe zi, alături de copiii altora, adică să aibă un program în care, în afară de profesia pe care și/o exercită, trebuie să facă și exerciții de babysitting, de psihologie, de actorie, de bodyguard) se întrec care mai de care în acțiuni cât mai pompoase și încearcă să epateze prin opulență și aroganță. Dar nu trebuie să invidiem aceste firme-școală sau să ne dorim să lucrăm acolo. De cele mai multe ori, cei care conduc astfel de strategii, sunt la origine persoane frustrate, nemulțumite care își adună în jurul lor o turmă de roboței, pe care o teleghidează așa cum vor ei. În cazul în care ajungi din greșeală într/o astfel de turmă, s/ar putea să nu te adaptezi sistemului anormal sau pur și simplu să constați că nu ai fi ca ei, prin urmare n/ai vrea să iei parte la meschinăriile lor. Este posibil să fii blamat, este posibil să fii condamnat ca fiind incompetent sau nebun, sau din cauza seriozității tale, pe care ei o ignoră, este posibil să fii considerat chiar nazist, în sensul de foarte sever. Dacă nu devii roboțelul perfect și nu te lași mânuit de frustrații din frunte, precum o marionetă, nu ai de ce să te alături unei astfel de echipe. Dacă te alături, trebuie să susții aroganța, lipsa de bun simț, parvenitismul, tupeul, și nu în ultimul rând interesele, încoronate de minciuni, bârfă și non-valoare ale unei persoane, ale unei familii. De asemenea, renunțarea la propria viață și statul în firma-școală ore întregi, sunt la mare căutare aici. Să ceri unor oameni să/ți împlinească dimineața, ceea ce visezi tu noaptea, doar pentru a ieși în evidență, cu prețul sănătății lor și al vieții lor de familie, întrece orice limită de bun simț.

Cadrele didactice în România au o normă de 18 ore la gimnaziu și liceu și 20 de ore la clasele primare și la grădiniță. De asemenea, concediul lor prevăzut în lege, este de 62 de zile lucrătoare. N/am să înțeleg niciodată de ce sunt obligați profesorii să lucreze 40 de ore pe săptămână, de ce au un concediu de 21 de zile și de ce se permite acest lucru în anumite instituții. Să ne gândim numai cât de obosit se prezintă în astfel de condiții un cadru didactic la ore, în fața elevilor și ce randament poate avea el.

A apărut acum o modă din telenovele. Elevii nu mai sunt preocupați de carte.  Ei fac în astfel de instituții, teatru, muzică, dansuri, pictură, modă, într/un cuvânt, program artistic. Se fac repetiții pentru serbări, ca la grădiniță. Acestea încep din octombrie pentru serbarea de Crăciun, urmează 24 ianuarie, 1 martie, 8 martie, serbarea de Paște, 5 mai, 1 iunie, serbarea de sfârșit de an școlar și a trecut anul. Ei au făcut serbări. An de an e la fel. La prima vedere, părinții sunt entuziasmați, nu au grija copiilor 10 ore pe zi. Între serbări se mai fac proiecte, excursii și cartea rămâne pe ultimul loc. La examene, se descurcă ei. Trebuie să fie primii, la fel ca în telenovele. Doar sunt artiști în toată firea, de la grădiniță și până la facultate. Clasele de gimnaziu sunt tratate la fel ca grupele de grădiniță. Dacă tot am amintit de telenovele, parcă vorbim de adolescenții din „Luna”, din  „Violetta”, din  „Bia”. Mai nou, sunt obligați și profesorii să cânte, să joace teatru, să danseze, să prezinte spectacole. Probabil e un hobby sau un vis neîmplinit al celor care coordonează. De aceea profesorilor li se cere să fie cântăreți, dansatori, actori, jurnaliști, regizori, scenografi, designeri.  Așa se prezintă lucrurile, după cortină.

În fața cortinei, totul este roz și frumos. Copiii sunt mici artiști într/o telenovelă. Un părinte care însă știe cât de important este să tratezi școala cu seriozitate, nu este impresionat de spectacole. Dacă ar vrea spectacole , și/ar înscrie copilul la un liceu de artă.  Hobby/urile sunt frumoase, dar nu să te ocupi de ele de dimineață până seara. Acum nu se mai pot face spectacole, din cauza coronavirusului, dar se dau în spectacol online. Cadrele didactice sunt prezentatori, nu, nu de știri, dar cred că urmează și aceasta în curând. Deocamdată prezintă lecții.  De viață. Trebuie să iasă în evidență, nu să rămână închiși în casă, de teama coronavirusului, doar sunt perfecți, lumea e a lor. Numai cei slabi de înger, se tem de COVID-19.  „Perfecțiunea” și „puterea” lor, traduse deseori prin inconștiență și deformare a realității, înving coronavirusul. Se fotografiază cât mai des, postează fotografii, sunt în plină fericire în plină pandemie, sunt în centrul atenției… pe insula lor, pe care locuiesc doar ei, artiștii din telenovela zilei. Din păcate, viața nu e numai cântec, joc și veselie, iar copiii trebuie să conștientizeze acest lucru. Au nevoie de realitate, au nevoie să o vadă, să o simtă, să o perceapă. Nu este bine pentru ei să rămână închiși 10 ore pe zi, în turnul lui Rapunzel și să se privească în oglinda vrăjitoarei din Albă ca Zăpada, iar aceasta să le spună, de sute de ori pe zi, că sunt cei mai grozavi din țară.  Confundând școala cu o insulă a fericirii, acești copii se vor trezi ca Frumoasa Adormită, după 100 de ani. Câțiva vor merge mai departe  la un alt palat cu „prințul”, depinde de susținerea financiară pe care o au. Alții însă se vor trezi rătăciți în pădure, ca Hänsel și Gretel și vor fi constrânși de situație să învețe să lupte. Iar cei cu un grad scăzut de maturitate, vor încerca să facă vreo magie, ca să/și continue viața ireală pe care și/au conceput/o și vor crede în basme până la bătrânețe.

Trăim în incertitudine. Nu știu acum, ce voi face mai târziu. Dar îmi doresc să învăț ceva din această experiență, care nu ne/a fost dată întâmplător. … și în fiecare seară sper că poate mâine, va fi mai bine.